Prima imagine legată de Fusun e din copilărie, când Kemal (12 ani) şi-o aminteşte pe tanti Nesibe, croitoreasă, însărcinată cu... Fusun. Apoi s-au reîntâlnit când Fusun avea 12 ani - o plimbase cu tricicleta, fuseseră împreună în oraş, cu maşina americană (aceeaşi maşină mereu) a tatălui său,  să cumpere ceva "de bairam" şi asistaseră, accidental, la sacrificarea unui miel. Apoi, când ea are 18 ani şi el 30, Kemal o regăseşte - vânzătoare într-un magazin de lux.

"Istanbulul arăta în dimineaţa de bairam ca un abator. În ziua aceea fuseseră sacrificate, începând cu orele timpurii ale dimineţii, zeci de mii de animale, şi asta nu numai pe maidane şi în zonele pârjolite de incendii, printre ruinele din mahalale, pe uliţele lăturalnice, ci şi pe bulevardele principale ori prin cartierele înstărite. Bordurile şi pavajul erau năclăite de sânge. În vreme ce maşina noastră cobora pante, trecea poduri şi înainta pe străzi întortocheate, vedeam tot soiul de oi sortite jertfei - unele dintre ele jupuite de piele, altele abia înjunghiate, altele deja bucăţite. Am trecut pe podul Ataturk, peste Cornul de Aur. În ciuda sărbătorii, oraşul arăta obosit şi trist."

Kemal e uimit, în ciuda faptului că, la început, ea i se dăruise necondiţionat şi total, de "inflexibilitatea" ei. N-o să-i mai dea voie să o atingă în cei 8 ani petrecuţi împreună (cât ea este căsătorită cu celălalt), uitându-se la televizor, mergând la restaurante sau baruri, la film.

Cartea mimează documentarea - glosar, hartă, explicaţii de tot felul. Şi un schimb de perspective la final, când apar mai multe voci, mai ales cea a lui Orhan Pamuk, nu scriitorul, ci personajul!

Soare înşelător...

E titlul filmului regizat (în care e şi scenarist, şi actor) de Nikita Mihalkov. Nu credeam că o să-mi placă mai mult decât Oblomov - dar s-a întâmplat. Fulgere globulare, steagul roşu cu portretul lui Stalin înălţat în mijlocul câmpului de un balon imens, drama unei familii distruse din lăuntrul ei de o coadă de topor....

Am văzut, în alt registru, didactic, să zic aşa, Jurnalul străzii. Impresionant, de asemeni - despre dăruire, har, creativitate în lumea şcolii, nu orice fel de şcoală...

Daria - îi ascunde cheile lui G. De ce? întreb eu. Ca să nu mai vin pe aici, zice el. Mă pregătesc să fiu indignată, dar el continuă: ...fără ea!

Muzeul inocenţei, Orhan Pamuk

Despre discreţie şi indiscreţie, virginitate şi căsătorie, prejudecăţi de castă socială, „obligaţia de a duce în Istanbul o viaţă europeană”, stările asociate iubirii: dependenţă, nelinişte, umilinţă, nefericire, euforie... Kemal reface, într-un fel, povestea tatălui său, captiv într-o căsătorie, dar îndrăgostit de altă femeie.

„Nimeni nu ştie, de fapt, că trăieşte cea mai fericită clipă a vieţii sale atunci când o trăieşte. Poate că unii oameni pot cugeta sau afirma cu sinceritate (şi adeseori), în anumite momente de euforie, că „acum” trăiesc acea clipă de aur a vieţii lor, dar, în ciuda acestui fapt, o parte a sufletului lor este convinsă că pe viitor vor trăi clipe şi mai frumoase, şi mai fericite. Nimeni nu şi-ar putea continua viaţa, mai cu seamă la tinereţe, gândind că, de la un anumit moment, lucrurile vor merge mai prost.”

-Fusun are 18 ani, este ruda (îndepărtată, săracă) a lui Kemal, 30 de ani, în pragul căsătoriei cu Sibel sorboneza. Kemal şi Fusun se întâlnesc la blocul Compasiunea, într-un Istanbul pitoresc. Kemal e atât de îndrăgostit de Fusun încât nu mai poate trăi fără ea. El o invită la Hilton, la logodna lui cu Sibel. Dar Kemal nu se mai căsătoreşte cu Sibel, îi e prea dor de Fusun, e bolnav din dragoste pentru ea. Ştiind că el se va însura cu Sibel, fata dispare şi revine, după un timp, în viaţa lui Kemal, deja căsătorită cu un scenarist cabotin, care vrea finanţare pentru un film. Fusun nu va ajunge actriţă de succes, aşa cum visează. Cei 2 bărbaţi din viaţa ei consideră că ea nu poate juca în filmele vulgare (pe care le văd, vara, la grădinile publice din cartierele mărginaşe), e nevoie de un film de artă. Kemal nu acceptă, gelos, că ea s-ar putea săruta în vreun film cu vreun actor de duzină. Kemal se mută practic în familia lui Fusun, aseară de seară, îngrozit de faptul că va trebui, la sfârşitul a câteva ore de schimbat priviri cu Fusun, să plece. Când pleacă, Kemal ia cu el, pe furiş, un obiect atins de Fusun. Aşa dispar un cercel (pierdut de Fusun în apartamentul din blocul Compasiunea şi găsit, la ceva vreme de Kemal), solniţe, furculiţe, nişte căţei-bibelou, un ruj, un parfum şi chiar o răzătoare de gutui. În apartamentul din blocul Compasiunea Kemal reface, prin obiecte, clipele petrecute cu Fusun. În fond, un roman proustian. Abia divorţată, gata, în sfârşit, după 8 ani irosiţi, de o căsătorie cu Kemal, Fusun moare într-un accident de maşină, Kemal supravieţuieşte şi face din Muzeul inocenţei, muzeul iubirii lui pentru Fusun, unicul scop al vieţii sale. Se pregătise, oricum, atâţia ani, rătăcind printre lucrurile ei, să o iubească în absenţă.

- „Lucram toată ziua la birou, apoi în pauza de prânz, mă duceam la blocul Compasiunea şi, întinzându-mă în patul unde stătusem alături de Fusun, strângeam în braţe lucrurile care-i aparţinuseră odinioară, încercând să fiu fericit, după care reveneam la birou, fie mă urcam în maşină şi rătăceam la întâmplare pe străzile Istanbulului, în speranţa că aveam s-o întâlnesc.”

-„Urma s-o cer în căsătorie. Am privit către bărbatul pe care Fusun îl numea soţul ei de parcă nu m-aş fi uitat la o persoană în carne şi oase, ci la o amintire pe care nu reuşeam s-o desluşesc pe de-a-ntregul”; „singura mângâiere era să pot sta în faţa ei şi s-o pot contempla pe săturate, ca pe un tablou”. Lipsă de sincronizare. Prea devreme sau prea târziu.

Ce se mai poate lua şi de pe unde...

G. se duce să facă ordine la el, la şcoală, să aranjeze o cămăruţă, care fusese a unui nene şi care, acum, e plină de hărţi, praf, şoricei şi alte alea. Îi lasă pe meşteri, vreo trei la număr, să-şi vadă de treabă şi se duce să cumpere saci menajeri. Când se întoarce, constată că meşterii făcuseră "curat", nu glumă! Dispăruseră aproape toate obiectele care ar fi putut fi expuse într-o vitrină.

G. îşi începe nervos investigaţia şi le cere meşterilor/hoţilor:
- să scoată imediat banii de hârtie de pe vremea lui Pazvante (câteva bancnote amărâte, dintr-o biată colecţie);
- fişetul metalic îngust - în care numai Dumnezeu ştie ce s-ar putea păstra;
- pe scurt, tot ce au "furluat", vorba lui Creangă, piesele adunate cu greu de profesorul de istorie ieşit la pensie, care nici nu bănuia, acolo, acasă la el, că tocmai a rămas fără bruma de obiecte pentru o potenţială expoziţie;

După ceva minute, când G. le explică, în diferite registre, că obiectele acelea nu au decât valoare istorică (ce să faci cu un ciob de ceramică?!), meşterii înţeleg, în sfârşit, că n-au făcut nicio afacere. Şi, ca prin minune, obiectele încep să apară, rând pe rând: Unde au fost? Cine ştie? Cine ştie?

P.S.: de la tv, o ştire referitoare la turiştii care pleacă acasă cu chiuveta din camera de hotel!

Andersen

Andersen, Povestea vieţii mele

Carte din bibliografia pentru cei mici, gimnazişti. Acum, sunt câteva lucruri şi pentru cei mari:
- începuturile dificile, îi moare tatăl, plecarea de acasă, pasiunea pentru teatru, pentru actorie, pentru muzică, vrea să fie actor sau cântăreţ, rămâne fără voce...
- oameni care-l ajută, oameni care-l chinuie, unii dintre ei, profesori;
- teama de eşec a creatorului, climat anxios, renunţări nenumărate şi reluări ale proiectelor;
- reacţia critică a prietenilor, resimţită ca nedreptate;
- frustrarea că Danemarca nu l-a iubit necondiţionat;
- călătoriile în Europa şi marile întâlniri, prezentate pe scurt, dar în scene elocvente: Balzac, Dickens, Haine, Fraţii Grimm;
- despre basmele sale vine vorba foarte puţin, e, în schimb, autorul a multe piese de teatru sau librete;
- fuga de căldura care-l face, la un moment dat, în Italia (pe care o iubeşte infinit), să leşine;
- dependenţa financiară de scrisul zilnic, simte că nu poate fi liber;

În fine, povestea minunată a unui baston de palmier, luat din Italia, pe care scriitorul îl pierde într-un voiaj în Irlanada (unde în vitrinele librăriilor îşi vede portretul, unde toată lumea, spre surprinderea sa, îl cunoaşte şi îl preţuieşte). E trist că a pierdut bastonul. Dar, în timp ce aştepta un tren spre Londra, cineva îi aduce bastonul, cu o etichetă, "pentru d-l Andersen" - călătorise singur, din Irlanda. Nu se pierduse, îi era restituit.

Zuzu şi îngheţata

Zuzu mănâncă îngheţată roz, din fructe de pădure. Când vede că şi-a pătat tricoul, îmi spune numai pe jumătate îngrijorată: "Mi-hai-la, uite, e tot roz!" Adică, roz la roz trage, şi, dacă e aşa, nu mai e nicio problemă. Îmi place că, foarte rapid, a identificat o potenţială problemă, care-i ameninţa seninătatea, şi a găsit şi rezolvarea!

Îi place teribil de mult îngheţata,chiar dacă se mai umflă şi gâlcile. Găbicu nu rezistă rugăminţilor şi-i cumpără. Merg împreună la magazin, să-şi aleagă.

Într-o zi, după ce făcuse tot felul de prostioare, o găsesc pe bancă înfundându-se cu îngheţată. Ce faci, domn Caragiale? îl întreb pe Găbicu, să nu se prindă Zuzu, căreia, altfel, nu-i place să i se spună d-l Goe! Ştie ea că nu e de bine!

Mai pe iarnă, când a văzut că nu cedează nimeni şi nu i se cumpără îngheţată, Zuzu a spus aşa: la căldură, în casă, îngheţata nu mai e îngheţată! Prin urmare, de ce e atât de periculoasă îngheţata asta? Logic, nu?!

Evanghelia după Pilat, Eric Emmanuel Schmitt

Lecţia despre zbor.

„Mi-am petrecut copilăria în visare. În fiecare seară zburam peste câmpia şi peste dealurile Nazaretului. Când toată lumea dormea, păşeam tiptil peste prag, deschideam braţele, îmi luam avânt şi trupul meu se înălţa în văzduh. Îmi aduc bine aminte de mângâierea aerului sub coate, un aer dens, mai tare şi mai consistent decât apa, îmbălsămat de mireasma jilavă a iasomiei, un aer care mă purta fără nicio pală de vânt.”

Apoi, într-un joc de-a căţărata, copilul constată că zborul era o iluzie. Iată luciditatea celui ieşit din copilărie:

„Sub braţele mele aerul nu mai era dens, lichid, aşa cum ţineam eu minte.... Nu mă mai simţeam purtat, dimpotrivă, numai umerii, umerii mei erau cei care susţineau anevoie greutatea braţelor întinse... Parcă eram turnat în bronz. Acum ştiu: tocmai ieşisem din copilărie. Descâlcind firele viselor şi ale realităţii, descopeream că de o parte se afla visul, care mă făcea să zbor mai iute ca o pasăre de pradă, iar de cealaltă parte lumea adevărată, aspră, ca piatra de care era să mă strivesc.”

Sunt multe lucruri de o frumuseţe stranie, chiar întunecată, în cartea lui Eric Emmanuel Schmitt. De pildă, investigaţia lui Pilat referitoare la moartea prin crucificare – în cât timp, din ce pricină, motivele anatomice ale morţii. Dispăruse, din grotă, trupul lui Iisus. Singura explicaţie pe care o găseşte, fericit, Pilat este că Iisus nu murise de fapt, Iosif din Arimatheea l-ar fi coborât de pe cruce, i-ar fi îngrijit rănile şi l-ar fi vindecat... Cât timp are o explicaţie raţională a ceea ce trăieşte, Pilat nu mai poartă povara strivitoare a remuşcării.  

Prima interpretare a romanului o dă scriitorul însuşi, în partea de final, un capitol intitulat „Jurnalul unui roman furat”, cu un picior în groapa misticismului, cu celălalt în groapa raţiunii: „Mă joc cu structura romanului poliţist, nu respect cadrul acestuia. Finalul nu dezlegă misterul, ci îl face şi mai impenetrabil. Într-un fel, e un antiroman poliţist...”

Eric Emmanuel Schmitt - Evanghelia după Pilat
Vanesa Diffenbaugh - Limbajul florilor
Carlos Ruiz Zafon - Umbra vântului, Marina, Prinţul din negură, Prizonierul cerului
Hans Christian Andersen - Povestea vieţii mele
Naghib Mahfuz - Băieţii de pe strada noastră

Trec repede în revistă aceste tilturi, cu speranţa că-mi voi face timp să scriu ceva despre fiecare, în parte....

Konstantin şi Doruntina, Kadare

             Am citit "Amurgul zeilor stepei", Ismail Kadare. Impresionantă carte, ca stil, deşi povestea e oarecum diluată şi "desenul" ei se clarifică abia la final - experienţa scriitorului însuşi, în vremea studiilor la Moskova, în atmosfera stranie a destalinizării, când străinii sunt priviţi cu duşmănie. Asta simte şi albanezul chemat la poliţie, devenit suspect, verificat zilnic la poarta căminului studenţesc, privit brusc cu ostilitate de portăreasa care, cu câteva zile în urmă, i se adresa prietenos. Despre Pasternak şi campania de defăimare iniţiată de activişti, după câştigarea Nobelului cu "Doctor Jivago"...
              Pe malul Mării Baltice ("o masă de apă cu foşnet trist şi monoton"), într-o seară, bărbatul îi povesteşte unei străine povestea lui Konstantin şi a Doruntinei, povestea unui legământ care trebuie ţinut chiar dincolo de moarte. O mamă cu 9 copii nu vrea să-şi mărite singura fată cu un flăcău de peste mări şi ţări, dar unul dintre fii, Konstantin, îi făgăduieşte că îi va aduce fata înapoi, orice ar fi. Vremurile sunt grele, femeii îi mor toţi băieţii, nu o mai are decât pe Doruntina, dar ea e departe. La mormânt, mama îl blestemă pe Konstantin pentru că a murit şi nu şi-a ţinut legământul - "să nu te putrezească pământul!". Şi Konstantin se ridică din mormânt şi pleacă după fată. Vin amândoi pe un cal, iar fata vede că el e alb la faţă şi că are părul plin de noroi, dar nu obţine nicio explicaţie. Doar la poarta cimitirului Konstantin o trimite singură mai departe, acasă: "Du-te tu înainte, eu mai am o treabă pe aici."
             Cartea e întunecată şi nu prea...  iar unele pasaje sunt splendide:
- despre fragilitatea unei relaţii recente: "Am rămas tăcuţi o bună bucată de vreme şi, cu fiecare moment care trecea, îmi ziceam în sinea mea că, uite, noi doi redevenim străini cu o repeziciune cutremurătoare".
- despre primejdiile unei conversaţii: "Discuţia noastră s-a învârtit o bucată de vreme domol, ca un vultur, între zidurile cafenelei, până când unul dintre noi a deschis larg ferestrele şi pasărea a zburat departe, spre tărâmul de la sud-est al Europei, acolo de unde ne trăgeam amândoi."

Nedreapta notă de 10

Cred că pot înţelege, în anumite limite, dorinţa unor tineri de a obţine, cu tot dinadinsul, indiferent dacă merită sau nu, nota 10. Dar mi se pare atât de nedrept să ai asemenea obsesii la o vârstă la care ar trebui să înţelegi că nu nota în sine contează, ci drumul făcut pentru a ajunge la ea. Cred că, în mare măsură, este vina părinţilor care îşi încurajează odraslele de mici să fie cei mai buni, no matter what. Şi ce obţinem?! Nişte tineri frustraţi, care-şi irosesc energia şi emoţiile aşteptând, cu sufletul la gură, să primească unica notă pe care o consideră acceptabilă. Le spun mereu elevilor mei că şi 2 e o notă grozavă, seamănă cu o lebădă, are graţie şi, dacă te-ai "învrednicit" de ea, cu siguranţă ai făcut ceva ieşit din comun. 3 e o jumătate de măcinic, iar 4 completează o masă de sufragerie... 1 e o notă drastică, îl primeşte cine e prins copiind. Ce să mai spun de restul notelor, alcătuiesc, toate, o partitură interesantă pe care orice elev ar trebui să o acceseze cu detaşare, cu înţelegerea propriilor greşeli, acceptând critica (dacă e dreaptă, dar şi dacă e nedreaptă) ca pe un gest de normalitate. De unde această sminteală a notei absolute?! Recunosc că, din pricina reacţiilor ieşite din comun, am început să evit notele foarte mici şi mă bucur că predau o disciplină care-mi îngăduie să fiu tolerantă, uneori prea din calea-afară...

Ofer, personajul...

Din cărţile anului acestuia:
1.David Grossman, Până la capătul pământului, complicată, minunată, cere un cititor experimentat, deşi nu e totuşi o carte himalayană.
2.Michael Ende, Momo - cărticică pentru copii, are un subiect grav, ce se întâmplă cu timpul, cu hoţii de timp - cel mai frumos personaj, în afară de fetiţa Momo, este broasca ţestoasă Cassiopeea;
3.Eowyn Ivey, Copila de zăpadă - o vulpe roşcată însoţeşte, prin pădure, o fetiţă, până când fetiţa creşte şi îşi vede singură de viaţa ei sălbatică - domesticită, prin dragoste, copila de zăpadă dispare...

Grossman. Despre un lanţ al iubirilor niciodată desăvârşite, fiecare iubeşte pe cineva care, la rândul său, iubeşte, fără speranţă, pe altcineva - Ora îl iubeşte pe Ilan, dar este iubită de Avram, la rândul său, iubit de altă femeie. Începutul nu era promiţător, nici formatul - peste 600 de pagini! De altfel, cartea e atât de complexă ca temă, personaje şi tablou social încât se puteau naşte din aceeaşi materie alte câteva romane - prietenia pierdută şi regăsită, complicată de o poveste de dragoste şi un copil (Ofer) care nu va şti niciodată că tatăl său este Avram, nu Ilan. Relaţia dintre fraţi, mersul la război, experienţa traumatizantă a prizonieratului, "sălbăticirea" băieţilor, care pierd, cu timpul, sensibilitatea moştenită de la mamă, de la Ora.
Fiecare pagină devine, treptat, o experienţă în sine. Ora porneşte într-o călătorie oarbă, cu credinţa că, atâta timp cât nu va avea ştiri despre Ofer, fiul său va rămâne în viaţă - nimeni nu-i va putea aduce, la uşă, vestea că fiul ei a fost ucis pe câmpul de luptă. În această călătorie este însoţită de Avram, tatăl adevărat al lui Ofer (un secret bine ţinut), prietenul ei şi al lui Ilan (soţul), din adolescenţă. Cei doi nu s-au văzut de mulţi ani, iar Ora îi povesteşte necontenit (când nu povesteşte, scrie) lui Avram despre Ofer şi Adam, băieţii ei, despre familia lor, despre Ilan. Ora îi dă lui Avram un rucsac - hainele lui Ofer, fiul al cărui chip nu-l cunoaşte, sunt acolo, le va purta în această călătorie şi Ofer e mereu cu ei, pentru că vorbesc permanent despre el, ca să-l ţină în viaţă... Apoi se trag sertarele cu poveşti...

"Dar acum îl simţea, îl simţea pe Ofer aşa cum îl simţise în ziua aceea, în lift, îngrozit, înnebunit de frică, ceva se închidea peste el făcându-l prizonier, şi nu avea destul aer, iar Ora a sărit direct în picioare şi a mers către Avram, haide, a zis ea, hai să mergem, iar Avram nu înţelegea, tocmai se aşezaseră, însă nu a întrebat nimic, mai bine că nu a făcut-o, mult mai bine, ce-ar fi putut ea să-i răspundă?..."  

Un copil îmi spune că a citit "Jane Eyre" volumul II. Să îl mai citească şi pe primul?! Desigur, îl întreb însă de ce nu a început cu primul volum. Simplu: numai vol.II era la raft (ce obicei, să dai împrumut copiilor un singur volum, picătura chinezească!). Tot el îmi spune că a citit 2 cărţi din cele recomandate de mine, "Marele portret", Buzzati, şi nu mai ştiu ce. E nemulţumit că nu au un final clar, care să conţină o continuare, ceva, adică ce se mai întâmplă după... Pare sincer necăjit. Cum adică?! Să scrii aşa, fără final?!  Culmea e că mie mi se pare că în romanele astea chiar există final! Îi explic cum e treaba cu cititorul, care poate să-şi imagineze singur ce urmează după... Chiar dacă am râs (în sine-mi!), important mi se pare că acest tânăr cititor a judecat puţin cărţile, a avut o părere.

Zuzu se încurcă în silabe - "camente" înseamnă "medicamente". G nu voia să se ducă la bunică-sa, iar Z.l-a ademenit, că o să stea în pat, o să se odihnească, să se uite la "preşedinţă", numai să se ducă la ea. M-a întrebat, la un moment dat, de ce nu merge telefonul, i-am spus că s-a epuizat bateria, iar ea a repetata - "s-a epuzat", "puzat", abia din a treia încercare a nimerit. A văzut că sunt pe jos nişte struguri şi m-a întrebat ce s-a întâmplat cu ei - "s-au uscat", i-am spus. S-a gândit puţin, apoi m-a întrebat dacă şi ea se usucă. Nu, i-am spus, numai strugurii, că e cald. Plină de convingere, mi-a replicat că şi ea se usucă, după ce iese din baie! Uite cum descoperă, la 4 ani şi 5 luni că multe cuvinte nu sunt ce par a fi...

Am citit luna asta...

trec repede prin lecturi, sa nu le uit, si poate revin maine:
1.Ministerul durerii, Dubravka Ugresic, foarte frumos, despre exil si legatura dintre cuvinte si sentimente, 2.Biblioteca umbrelor, Mikkel Birkegaard, interesant la inceput, chiar captivant, apoi... dar, frumos, pentru copii.
3.Deodata, în adâncul pădurii, Amos Oz, fairy tale, despre cum ar fi sa dispara toate pasarile, pestii, insectele, animalele...
4.Desenul din covor, Henry James, lectură ce trebuia recuperată de mult;
5.In necunoştinţă de cauză, Amelie Nothomb, fermecătoare, simplă, jovială;
6.Vânătorii de zmeie şi
7.Cetatea celor o mie de sori, Khaled Hosseini, impresionant, uşor comercial, cred;
8.Te port in gând, Ahdaf Soueif, povestiri scrise frumos, mai ales primele, despre intoarcere printre amintiri;
9.Versetele satanice, Salman Rushdie, 650 de pagini, greu de rezistat ispitei de a mai citi ceva în paralel.
10.Copilul umbră, P.F. Thomese, si mai greu de citit, din pricina subiectului atât de dureros pentru noi, pentru mine;

Cald, 33 de grade în casă, spre miezul nopţii...

Zuzu vrea să-i spun, la telefon, un secret. Îi spun întâi să le dea un pupic părinţilor. Întâi întreabă de ce, apoi îmi spune că ăsta nu e chiar un secret, vrea altul. Îi spun că au început să cânte greierii. A fost uimită, am auzit-o cerând să vină la mine, să o aducă Găbicu, repede, să vadă ea greierii, unde stau, pe bancă? Nu, între frunze! Aha!

Domnul şi Feciorul

Ieri, la minutul de lectură, o fetiţă de la a V-a a adus un fragment din "Căldură mare", Caragiale, povestea dialogului absurd dintre "Domnul" şi "Feciorul". Mă rog, am râs, m-am mirat eu de alegere, afară nu e deloc căldură mare... Azi citim jurnalul orei şi, la un moment dat, apare ceva de genul: "intră pe uşă gardienii, Domnul şi Feciorul". Transportată cum sunt cu gândurile, am crezut la început că un gardian are vreun copil la noi. Şi îi întreb care-i chestia. Iar ei mă lămuresc, gardienii erau deja, pentru ei, personaje: Domnul (cel mai gras) şi Feciorul (cel mai slab)! De fapt, copiii se răzbunaseră poreclindu-i, căci gardienii îi luaseră la întrebări, într-o pauză, la baia băieţilor, fiindcă aruncaseră în chiuvete apa murdară de la ora de desen.

Am primit mărţişor de la Daria, prin G. E un fel de floare mare cu buline mici. E nepreţuit, fără îndoială. Şi cel mai frumos, fără îndoială. De curând, D. scrie 4 cuvinte, cu litere de tipar: TATA, MAMA. COPAC şi desigur, îşi scrie numele. Pe M îl face dintr-un zigzag, iar D este burtosul. Literele au porecle şi ele.

a tunde..sau a nu tunde..

dragii mei,
acum cateva zile a venit un pacient de 84 de ani pe care intotdeauna il insoteste o doamna din Sudamerica, foarte grijulie, in care am incredere absoluta ca ii pune picaturile pentru glaucom. Bietul domn vede foarte putin, in zilele bune vede cate degete ridic  la 3 metri, dar in general vede doar cu o raza de un metru. Sufera de miopia magna, are retina vai de capul lui, cu zone imense de atrofie, presiune oculara controlata in singurul ochi cu care vede, celalalt e pierdut complet.
se imbraca foarte curat, miroase bine, slabut, sprancene albulescu, cred ca habar nu are cum arat eu si nici cum mai arata el, intra mereu cu pasi mici, lasa bastonul intr-o parte si se aseaza cu mare greutate pe scaun. cu adevarat nu putem face nimic pentru el, il controlez doar ca sa nu ii creasca si mai mult tensiunea, pentru ca atunci putinul pe care il vede acum s-ar transforma in NIMIC. orb de tot, el si asa este orb legal, dar ce sa spun, simt ca e datoria mea sa lupt ca sa mentinem acest " cuenta dedos a un metro".
ei bine, e pacientul meu cam de doi ani, intre timp a mai facut si o conjunctivita virica urita, are cornea foarte delicata, ma rog, e ca un bibelou, asa ca la ultima vizita, imi iau inima in dinti si ii spun:
Domnule R., avem o problema cu sprancenele dumneavoastra. Sunt foarte lungi, atat de lungi incat ajung la cornee si va por face rani superficiale, si cum trebuie sa eliminam orice factor de risc, va recomand calduros sa le  taiati.
I-am zis asta pentru ca doua fire din sprancena dreapta, tepoase si groase,  aproape ca atingeau pleoapa de jos..
la care domnul R, foarte serios, spune: pai doamna doctor, tundeti-mi-le dumneavoastra, daca tot suntem aici!..
eu facand fete-fete, nu mi s-a mai intamplat asa ceva, ii spun serioasa: cred ca trebuie taiate in fiecare luna, acum ce o sa faceti, o sa veniti in fiecare luna?
nu,nu, doar ca asa vede si doamna care ma ingrijeste cum se face.
mi s-a parut corect, asa ca am cerut o forfecuta, i-am pus un servetel pe obraz, i-am dat capul putin pe spate si m-am apucat de treaba. in 2 minute rezolvasem ambele sprancene, simetric si curatel.

mi-a multumit frumos, si in timp ce iesea zambind pe usa, ma gandeam ca uite, cateodata a fi oftalmolog poate implica si tundul sprancenelor-  in cazuri exceptionale -, si am zambit si eu..

Spulber, februarie...

Bate vântul frunza-n dungă, bate rău de tot, suntem parcă în "Vrăjitorul din Oz" sau în povestea cu cei 3 purceluşi şi casa lor luată de vijelie. La răscruce de vânturi... Tresar câteodată, când se izbeşte de geam vreo crenguţă cu ghearele ei de gheaţă. Pereţii par aeraţi - ştii cum e ciocolata aerată?!

Mama amintea mereu de vântul de pe valea Nişcovului. Mergea pe jos 3 km, la dus şi la întors, cu vântul în faţă... Ce puternică era mama, eu nu mă văd făcând zilnic un asemenea drum. Şi o înţeleg, în parte (nu poţi să simţi durerea de dinţi a altuia, zic filosofii), abia acum, înţeleg de ce vorbea cu năduf despre anii aceia. 

Tanti D. îşi aminteşte cum era în 54': troienele ajungeau până la stâlpii de electricitate, atingeau 3-4 metri. Cei mici mergeau până la pompa de apă printr-un tunel săpat în zăpadă, printr-o galerie. Era rău, fiindcă stăteau în casă, izolaţi de lume. Tataia le spunea însă că o duc foarte bine, aveau lemne de foc, făină, mălai şi varză, erau boieri!

pisica familiei

ieri pe la 8 seara: o urgenta, o fata de 17 ani care de 2 zile nu vede bine cu ochiul stang, no durere, nu ochi rosu, doar un fel de musca mare si gri care se misca exact in centrul ochiului. e destul de putin frecvent la varsta asta un DVP (deprendimiento posterior de vitreo) dar cum la miopi se poate asocia cu o mica gaura in retina premergatoare unei dezlipiri de retina, e important sa vezi bine fundul de ochi, adica dilatat la maxim. fata purta lentile de contact si evident nu avea cu ea nimic in ce sa puna lentilele asa ca improvizam din doua sticlute mici de ser fiziologic taiate pe din doua, o las pe asistenta sa ii puna picaturile de dilatat si ma duc sa vad ultimii 2 pacienti.
schimbul cu oftalmologul de garda se face la 9 seara asa ca in principiu as avea timp, daca nu ar fi fost exact asistenta care uita sistematic ce ii spui, pe la patru ii cerusem un nolotil pentru un pacient pe care il durea ingozitor o taietura pe cornee si pe la 4.10 imi spune ca nu avem in stoc, pai sa se duca si sa cumpere ca e urgent, pai si ea cand o sa mai aiba timp sa mamance (??) ca la 3 era ora ei si de atunci inca nu gasise momentul.. incredibil. eu bine pe la 8.30 o vad pe fata, evident: nu era dilatat pentru ca nu ii pusese picaturile. ma enervez putin, i le pun eu (ca nu e mare lucru de pus 2 picaturi), astept sa se dilate.
intre timp, sa va povestesc ce e DVP-ul: ochiul are forma de sfera si pe dinauntru e plin cu un fel de gelatina care se cheama corp vitros, sunt fibre de colagen foarte foarte mici si apa care formeaza un gel transparent, corpul vitros ca sa spunem asa umple sfera si ii da forma. ei bine, din cauze care nu se cunosc, corpul vitros degenereaza si se condenseaza, ganditi-va la albusul de ou care din transparent devine alb cand e fiert, ei bine, ceva similar se intampla si cu DVP-ul: gelul se condenseaza si se formeaza o musca, mai multe muste, un viermisor, fulgi, o panza de paianjan,o scama,  ma rog fiecare il descrie dupa cum il vede si dupa propria imaginatie, unii spun ca e ca si cum ar privi preintr-un geaam murdar de ploaie, ..o fibra daca o vezi din fata e un punct, dar din lateral e o atisoara, got the point.. DVP-ul e destl de frecvent, singura problema este ca in 1 din 10 pacienti, in momentul acut cand gelul se condenseaza pentru ca poate tractiona de retina si produce un desgarro adica o mica gaura (agujero)in retina periferica pe unde poate intra apa si produce un desprendimiento de retina. ei bine, daca vezi un agujero, dai laser in jur si riscul de dezlipire de retina se apropie de zero. de aceea, ii privim cu foarte mare atentie pe toti cei care vin cu asemenea simptome acute. daca a tecut o luna, cel mai probabil e ca nu gasesti nici un agujero, doar ca "musca" nu are cum sa dispara, ca doar e intr-o sfera inchisa, doar ca graviteaza intr-ul gel si prin urmare se misca foarte incet.
revenind: miopii mari (>5D) au un risc mai mare cand se intampla DVP-ul de a face un agujero in retinapentru ca au retina mai delicata, sa spunem asa.. fata de 17 ani avea miopie asa ca am asteptat linistita sa dilate bine.
ei bine, supriza! nu era un DVP, ci o inflamatie a corpului vitros produs de o infectie a retinei, o pata alba pe retina rosie. existra multe cauze, toxoplasma, toxocara, sifilis, tuberculoza, sida, cea mai frecventa cauza este toxoplasmoza oculara, boala produsa de pisici, asa ca o intreb pe ea si mama(care o insotea, ca e minora..): aveti cumva pisica in casa? da, imi raspund aminadoua.mama imi da detalii, ca e pisica de 10 ani la ei in casa, e foarte curata, e ca un copil, eu incerc sa trec peste detaliile de rasa varsta si pedigree ale pisicii,  le explic ca e nevoie de mai multe examene de sange pentru diagnostic, dar ca cel mai probabil e ca este o infectie a retinei produsa de pisica. mama a inceput sa planga in hohote, fata era destul de linistita, dar nu parea ca intelege gravitatea situatiei, cand am spus cuvantul anticorpi a inceput sa piarda culoare si sa ma intrebe daca poate avea legatura cu o scadere a imunitatii in general, ( o fi avand ea motivelel ei..)  mama in continuare plangea in hohote, incerc sa o linistesc, ca daca e toxoplasma exista antibiotice specifice si care dau bune rezultate, si ce credeti ca imi spune, stergandu-si lacrimile?
Si acum eu ce o sa fac cu pisica?..

mici bucurii

sunt tare bucuroasa, si am doua motive: primul e ca am descoperit  (liternet.ro) un discurs incredibil, de fapt nu atat discursul cat atitudinea unui om (Solomon Marcus).., e vorba despre Singuratatea Matematicianului, despre matematica si intersectia ei cu viata de zi de zi, cat de prezenta si ne-recunoscuta, foarte interesant, din pacate nu am inteles multe multe pasaje, (dau vina pe ora tarzie aseara hihi..). asa ca pe la 2 am dupa ce am terminat de citit, am incercat sa ma apropii de tema expusa, am inceput (cum nu..) cu Lista Millenium al Clay Mathematic Institute, m-am bucurat de reusita rusului care a demonstrat  Conjectura Poincare si care a refuzat premiul de 1 milion de dolari, epicul atrage intotdeuna, asa ca m-am eliberat si am incercat sa inteleg care era problema cu adevarat haah asa ca m-am uitat la prima problema care nu e rezolvata, P=nP,  de unde repede am ajuns la "The traveling salesman problem (TSP) is an NP-hard problem in combinatorial optimization studied in operations research and theoretical computer science. Given a list of cities and their pairwise distances, the task is to find the shortest possible tour that visits each city exactly once" si una alta am ajuns la geometria ne-euclidiana si cam aici m-am oprit. adica la genunchiul broastei. Ja. (am ris exact cu ja-ul lui Al Pacino in  Scent of a  woman.. ) era ora 4am, lasa ca si maine e o zi, mi-am spus, inca crezand in mine.
a doua zi, vazand ca nu prea reusesc sa ma descurc in textul lui Solomon Marcus, am decis sa ma multumesc cu descoperirea lui ca Om, ca forma de a fi, cu atitudinea lui in fata vietii, stiintei, cercetarii, si m-am delectat cu comentariile la discurs, pe care le-am inteles cu mult mai bine, ura! voi reciti in seara asta si poate voi relua un pic studiul vreunei parti asa mai pe intelesul tuturor din matematica, cum ar fi "Is 10 a solitary number?" Ja. in plus, voi cauta un site de matematica for dummies care sa imi explice aplicatia matematicii in viata, voi incepe cu wikipedia ca am gasit cateva articole care promit..


al doilea motiv de bucurie e ca dupa ce i-am spus lui ttP despre discursul asta azi dimineata, mai pe seara m-a sunat sa ma intrebe cum il gaseste pe net. Asa ca: www.liternet.ro, apoi editura, alegeti catalog integral. pe noua fereastra in dreapta jos sunt diverse categorii: carti pentri copii, eseu.. alegeti Palimpsest si aici este a cincea carte de pe lista. bucuria vine din (re)descoperirea faptului ca tata foloseste cu dezinvoltura avantajele erei moderne si ca asta inseamna ca este inca tanar, ca nu este anchilozat nici rigid si asta ma face sa fiu mandra de el, chit ca n-am nici un merit in asta.


de fapt toata povestea a pornit de la curiozitatea produsa de cuvantul "palimpsest", pe care cred ca nu l-am auzit niciodata pronuntat. nu cred, sunt sigura. palimpsest. e genul de cuvant pe care il pun in testele ..cum este corect: palimsest sau palimpsest?  eu as fi ales versiunea fara "p", jajjaja!!!!


in concluzie, sunt bucuroasa, in plus, e sambata si nu e frig. what else could I wish for??