Irene Nemirovsky, Suita franceză,
Polirom, 2014
În timpul războiului, nemţii stau
în casele francezilor. Războiul refugiaţilor, aparţinând diverselor clase
sociale, este descries minuţios. Cei cu bani reuşesc să găsească un timp
mâncare şi adăpost. Ceilalţi, se descurcă.
Ocupanţii nemţi sunt educaţi,
cântă la pian, au lecturi interesante, în general, sunt oameni fermecători, cum
constată Lucile Angellier. Întrebată de către ofiţerul neamţ cine a construit
casa soacrei ei, femeia e nevoită să admită că nu are habar, nu fusese
interesată, pur şi simplu, de istoria familiei soţului ei (o înşelase, rămăsese
cu el din simţul onoarei şi al datoriei). Despre propria casă, femeia are
amintiri clare, pe care le mărturiseşte unui străin: “O casă în pădure, unde
copacii cresc atât de aproape de salon, încât vara, umbra lor verde scaldă
totul ca într-un acvariu…”
În general, se moare stupid,
oricum, nu eroic. Madame Pericard face slujbă, la biserică, pentru doi dintre
băieţii ei, pe care-i crede morţi în război. De fapt, Hubert, puştiul de 16
ani, îşi face apariţia în timpul slujbei. Părintele Philippe însă fusese ucis
de copiii de la un orfelinat, fiinţe abrutizate pe care omul crezuse că le
poate struni.
Ce iei cu tine când pleci din
Parisul ameninţat de război? “Bijuteriile şi banii erau cusuţi într-un
buzunăraş de piele întoarsă, prins pe interiorul cămăşii. Avusese prezenţa de
spirit să-şi ia haina de blană şi o valijoară plină cu argintărie pe care o
păstrase la îndemână.” Femeia luase însă şi mobilă, saltele, provizii, teancuri
de lenjerie… toate sunt abandonate pe parcurs – “Pe portbagaj erau legate
căruciorul pentru copii şi o bicicletă. Încercau zadarnic să găsească loc în
interior pentru toţi sacii, valizele şi genţile familiei, ca şi pentru coşurile
cu sandviciuri şi termosul pentru gustare, sticlele cu lapte ale copiilor,
friptura rece de pui, jambonul, pâinea şi cutiile cu lapte praf ale bătrânului
domn Pericard şi, în fine, coşul motanului. Întârziaseră întâi pentru că
spălătoreasa nu adusese lenjeria şi nu i se putea telefona. Părea imposibil să
renunţe la acele cearşafuri mari, brodate, care făceau parte din patrimonial inalterabil
al familiei, în aceeaşi măsură ca bijuteriile, tăvile de argint şi biblioteca.”
Maşina se strică şi este abandonată.
“Depozitul de muniţii sări în aer
şi ecoul teribil al exploziei abia încetase (în ţinut, totul fusese cuprins de
suflu, toate uşile şi ferestrele, cutremurate, iar zidul scund al cimitirului
se năruise), când o flacără lungă ţâşni şuierând din clopotniţă. Zgomotul făcut
de bomba incendiară se confundase cu cel al exploziei depozitului de muniţii.
Într-o secundă, satul se văzu cuprins de flăcări. Şoproanele erau pline de fân,
pătulele de paie, focul cuprinsese tot. Acoperişurile se prăbuşiră, podelele se
despicară în două. Mulţimea de refugiaţi se năpusti în stradă, iar localnicii
se repeziră la uşile grajdurilor ca să-şi salveze animalele. Caii nechezau şi
se cabrau, speriaţi de lumina şi de zgomotul incendiului. Nu voiau să iasă şi
loveau zidurile fierbinţi cu capul şi cu copitele. O vacă o rupse la fugă,
ducând în vârful coarnelor o legătură de fân care luase foc şi pe care o
scutura înnebunită, mugind de durere şi de spaimă.” Al Doilea Război Mondial.
Da
RăspundețiȘtergere