vineri, 9 decembrie 2011

Sunt o fetiță cu o mie de riduri, zice nora, blogstoryul

Am ieșit afară ca s-o primim, scările erau reci, n-ar fi putut să le urce singură sau, mai bine zis, în singurătate, era soare de dimineață, iar eu (și după mine o trupă întreagă, copiii mei, cu lumina scrisă pe fețișoare) m-am îndreptat călduros spre ea, cu un zîmbet mare de tot, ne-a întors zîmbetul înmiit și mi-a întins mîna, mie prima. Catifea neagră, bluză subțirică și pantaloni lejeri, franțuzești, păr alb, pînă la umăr, elegantă, dar fără o pălărie ca cea din fotografiile clasice (de pe coperte) și fără bijuterii, și totuși atît de elegantă, la 81 de ani, pe care-i mărturisește din prima, fără să le dea vreo semnificație, cu o voce albă (timbru puternic, ușor răgușit, uțor teatrală), ca și cum ar mai avea vreo 81 înainte. Eu nu aș fi îndrăznit s-o ating, de teamă să nu se frîngă, are ceva de ființă eterică, ființă de aer, deși e deșirată, nemțoaică în registrul franțuzesc. A fost primită cu aplauze, un amfiteatru întreg (cred foarte mulți știau exact de ce veniseră acolo, cine e Nora, ce a scris) și, de deasupra orhideelor, ne-a spus că nimeni nu a mai primit-o așa, s-a închinat și s-a înclinat, cu modestie, ușor stânjenită, ”mă simt ca o divă”, apoi ne-a spus că a vrut să fie actriță, Beligan n-a fost de acord, că nu avea dicție bună, ”parcă el are”! Aștepta întrebări, ”am trăit o istorie lungă, și una literară, și una reală”.

Evocarea profesorilor din facultate, mai ales a lui Călinescu (și Vianu), în amfiteatrul atît de plin încît a stat de multe ori ”cu burta în stinghia catedrei, atît de aproape, uneori simțindu-i respirația”. Pe la 30 de ani a început să scrie, nu putea suporta prozodia clasică - primele încercări poetice la Sibiu (mama, balerină, tatăl cîntînd alături la vioară), M.R.Paraschivescu i-a fost mentor, lui îi trimitea manuscrisele să-i spună dacă e bine, uneori nu era, se roagă azi pentru sufletul lui...

Poezia e o femeie capricioasă, cînd nu-i mai place poetul, pleacă. Cineva o întreabă dacă a tradus din suedeză, nu, nu, vrea să îndrepte lucrurile, ea nu știe foarte bine decît germană și bine franceză, cea mai frumoasă limbă, suedeză și norvegiană nicio boabă, așa s-a înțeles cînd a făcut traducerea lui Hamsun și a lui Ibsen din germană (era interzisă, i s-a făcut milă cuiva de ea și i-a dat treaba asta, la editură), însă - lumea nu a știut cum stăteau lucrurile și ”i-a crescut cota”. Cum a reacționat cînd a aflat că fiul ei vrea să fie balerin? A fost în extaz,  a fost mîndră și fericită, chestie de familie, ceilalți nu prea au înțeles cum vine asta, un bărbat la balet... despre soțul ei, un poet despre care crede că era mai bun decît ea, dar mai liniștit, mai modest (și mai modest!), mai puțin norocos, a murit la 59 de ani, l-a iubit, spune asta cu voce tare, ca și cum ar spune bună ziua, acum o să-i publice ea poeziile, dar vrea să scrie multe despre el, despre cum l-a cunoscut ea, pe dinăuntru...

Istoria unei cărți de poezie, erau împreună acasă, se uitau la un film american despre periferia umană, și pe ecran apare brusc imaginea unui cerșetor, Sam, un negru bătrîn și urît, trist, vai mama lui, un om fără rost pe lume. Lui Sam îi zîmbește, fără motiv, o trecătoare necunoscută, o fată foarte frumoasă, și Sam se luminează și el sub zîmbetul ei și parcă se schimbă pe interior, devine alt Sam. ”Mi-am dat seama că în carte Sam semăna cu soțul meu, eu eram Minodora, o stuardesă ușor luată de minți, alt personaj semăna cu băiatul meu!” Cocoașa lui Sam este povara purtată de toți, acel ceva care, oricît de frumoși și de buni am fi, ne subminează încrederea în noi..., dar un om frumos care-ți zîmbește, fără să te cunoască, aduce cu el un miracol... Cum e cu inspirația care nu vine cînd vrei tu, ”cuțu-cuțu”? Era în tramvai, spre Titan, și doi tineri în salopete de muncitori (veneau de la Uzinele 23 August, nu-și mai amintește cum se numește fabrica acum...), și unul zice: ”Măi Nicule, ce zici tu, știe viespea că atunci cînd înțeapă o să și moară?” ”Cred că știe, măi, cred că vrea să se apere...”. Acasă și-a notat asta, i s-a părut foarte profund, și a scris ceva despre inelul șarpelui care închide un cerc, azi nu-i mai place versul ei, în fine, alteori scrie despre ce a visat, scrie criptic, se trezește pe buze cu niște cuvinte care, pe loc, i se par geniale, ulterior, mai puțin...

Marina, îi scrie unei fete pe o carte (fiecare a primit un mesaj personalizat, inclusiv eu, ne scana, pur si simplu, înainte, și ce forță are în privire!), ”cînd îți aud numele și cînd mă uit la părul tău îmi aduc aminte de mare, de ce nu ai părul albastru?” Scena e plină de copii care așteaptă răbdători căteva rînduri, mereu altele, o metaforă în dar, Nora scrie pe îndelete, uneia că e cea mai înaltă, altuia că e un muschetar sau un erou de epopee, o să se vadă ce e, la un moment dat. Clar e că i-a cucerit, sunt sub puterea ei, mielușei-mielușei, și pleacă, la capătul unei întâlniri de 3 ore și ceva (neîntrerupte), transfigurați, ”nu credeam că va fi chiar așa!”...