Mondiano, Orizontul şi Călătorie de nuntă

Patrick Mondiano, Orizontul, Humanitas, 2015

“Prima întâlnire dintre două persoane este ca o rană uşoară pe care o simte fiecare, trezindu-se din singurătate şi din amorţeală.”

“Nici el nu putea să treacă prin anumite cartiere ale Parisului fără să-l cuprindă teama. Închipuieşte-ţi un cuplu, la vreo cincizeci de ani, îi spuse Bosmans. O femeie cu părul roşcat şi privirea dură, un bărbat brunet, cu aer de preot răspopit. Femeia cu păr roşcat este mama mea, dacă e să mă iau după certificatul de naştere. În perioada aceea din tinereţe, de fiecare dată când Bosmans avea ghinionul să dea peste cei doi, dacă îşi asuma riscul să treacă pe rue de Seine şi prin împrejurimi, se întâmpla negreşit acelaşi lucru: mama lui se apropia, cu bărbia în vânt şi figură agresivă, şi-i cerea bani, pe tonul autoritar cu care cei mari îi ceartă pe copii. Brunetul rămânea la distanţă, nemişcat, şi-l măsura sever din priviri, ca şi când ar fi vrut să-l facă să se simtă prost că există. Bosmans habar n-avea de ce fiinţele acelea îi arătau un asemenea dispreţ. Se scotocea prin buznare încercând să găsească câteva bancnote. I le întindea mamei, care le înhăţa şi le înfunda repede în buzunar. Apoi se îndepărtau foarte demni, bărbatul semeţ ca un toreador. Lui Bosmans nu-i mai rămânea nici măcar mărunţiş pentru biletul de metrou.”

Am citit şi “Călătorie de nuntă” – frumoasă, evocare sensibilă peste o linie detectivistă. Ceea ce pare un voiaj de nuntă este, de fapt, un refugiu. Oameni pe care-i întâlneşti şi pe care, dintr-un motiv sau altul, îi ţii minte, de care te simţi legat. Cum să priveşti viaţa cuiva ca pe o enigmă în a cărei dezlegare pleci, pentru că sunt lucruri care trebuie lămurite.

Spectrul lui Alexander Wolf, recuperări

Gaito Gazdanov, Spectrul lui Alexander Wolf, Polirom 2014

Carte care te păcăleşte, are întorsături de situaţie bine studiate.

-          “La un şah a venit odată grădinarul lui şi i-a spus peste măsură de tulburat: dă-mi cel mai iute cal al tău să plec cât mai departe cu putinţă în Ispahan. Acum o clipă, lucrând în grădină, mi-am văzut Moartea. Şahul i-a dat calul şi grădinarul a plecat în goană spre Ispahan. Şahul a ieşit în grădină: acolo stătea Moartea. El i-a spus: De ce mi-ai speriat grădinarul, de ce te-ai arătat în faţa lui? Moartea i-a răspuns şahului: N-am vrut să fac asta. M-am mirat că l-am văzut pe grădinarul tău aici. La mine în carte e scris că îl voi întâlni la noapte, departe de-aici, în Ispahan.”

-          “Viaţa ne este dată cu condiţia obligatorie de a o apăra cu curaj până la ultima suflare.”

Un ziarist citeşte, din întâmplare, o povestire în care apărea propria experienţă de război – la 16 ani, într-un război civil din Rusia, ucisese, de la mică distanţă, un om. Fapta, justificată de împrejurări, îl apasă toată viaţa, până ce constată că omul acela nu murise – Alexander Wolf devenise scriitor şi povestise întâmplarea care-l adusese aproape de moarte. Jurnalistul îl caută şi îl găseşte. A doua oară, din pricina unei femei, glonţul ucide cu adevărat. Deznodământul e acelaşi, doar că se împlineşte mai târziu.

Războiul refugiaţilor

Irene Nemirovsky, Suita franceză, Polirom, 2014

În timpul războiului, nemţii stau în casele francezilor. Războiul refugiaţilor, aparţinând diverselor clase sociale, este descries minuţios. Cei cu bani reuşesc să găsească un timp mâncare şi adăpost. Ceilalţi, se descurcă.

Ocupanţii nemţi sunt educaţi, cântă la pian, au lecturi interesante, în general, sunt oameni fermecători, cum constată Lucile Angellier. Întrebată de către ofiţerul neamţ cine a construit casa soacrei ei, femeia e nevoită să admită că nu are habar, nu fusese interesată, pur şi simplu, de istoria familiei soţului ei (o înşelase, rămăsese cu el din simţul onoarei şi al datoriei). Despre propria casă, femeia are amintiri clare, pe care le mărturiseşte unui străin: “O casă în pădure, unde copacii cresc atât de aproape de salon, încât vara, umbra lor verde scaldă totul ca într-un acvariu…”

În general, se moare stupid, oricum, nu eroic. Madame Pericard face slujbă, la biserică, pentru doi dintre băieţii ei, pe care-i crede morţi în război. De fapt, Hubert, puştiul de 16 ani, îşi face apariţia în timpul slujbei. Părintele Philippe însă fusese ucis de copiii de la un orfelinat, fiinţe abrutizate pe care omul crezuse că le poate struni.

Ce iei cu tine când pleci din Parisul ameninţat de război? “Bijuteriile şi banii erau cusuţi într-un buzunăraş de piele întoarsă, prins pe interiorul cămăşii. Avusese prezenţa de spirit să-şi ia haina de blană şi o valijoară plină cu argintărie pe care o păstrase la îndemână.” Femeia luase însă şi mobilă, saltele, provizii, teancuri de lenjerie… toate sunt abandonate pe parcurs – “Pe portbagaj erau legate căruciorul pentru copii şi o bicicletă. Încercau zadarnic să găsească loc în interior pentru toţi sacii, valizele şi genţile familiei, ca şi pentru coşurile cu sandviciuri şi termosul pentru gustare, sticlele cu lapte ale copiilor, friptura rece de pui, jambonul, pâinea şi cutiile cu lapte praf ale bătrânului domn Pericard şi, în fine, coşul motanului. Întârziaseră întâi pentru că spălătoreasa nu adusese lenjeria şi nu i se putea telefona. Părea imposibil să renunţe la acele cearşafuri mari, brodate, care făceau parte din patrimonial inalterabil al familiei, în aceeaşi măsură ca bijuteriile, tăvile de argint şi biblioteca.” Maşina se strică şi este abandonată.

“Depozitul de muniţii sări în aer şi ecoul teribil al exploziei abia încetase (în ţinut, totul fusese cuprins de suflu, toate uşile şi ferestrele, cutremurate, iar zidul scund al cimitirului se năruise), când o flacără lungă ţâşni şuierând din clopotniţă. Zgomotul făcut de bomba incendiară se confundase cu cel al exploziei depozitului de muniţii. Într-o secundă, satul se văzu cuprins de flăcări. Şoproanele erau pline de fân, pătulele de paie, focul cuprinsese tot. Acoperişurile se prăbuşiră, podelele se despicară în două. Mulţimea de refugiaţi se năpusti în stradă, iar localnicii se repeziră la uşile grajdurilor ca să-şi salveze animalele. Caii nechezau şi se cabrau, speriaţi de lumina şi de zgomotul incendiului. Nu voiau să iasă şi loveau zidurile fierbinţi cu capul şi cu copitele. O vacă o rupse la fugă, ducând în vârful coarnelor o legătură de fân care luase foc şi pe care o scutura înnebunită, mugind de durere şi de spaimă.” Al Doilea Război Mondial.

După cutremur, Haruki Murakami, Polirom 2014

Culegere de povestiri – cutremurul e doar pretextul pentru a surprinde ciudăţenii din viaţa lumii modern, alienate, kafkian-camusiene.

Broscarul (un broscoi uriaş care are darul vorbirii) salvează oraşul Tokio, cerând sprijnul unui funcţionar superior de bancă. Miza este o conversaţie cu doamna Râmă, locuitoare a subteranei, care ar trebuie să se îmbuneze, în aşa fel încât cutremurul devastator să nu se mai producă. Funcţionarul acceptă greu să coopereze, e modest, i se pare că nu poate face prea mult pentru omenire, e un om banal –evenimentele se precipită, funcţionarul crede că e împuşcat pe stradă, visează, delirează, e dus la spital (fără leziuni de glonţ!), dar domnul Broscar e tot acolo.

O nevastă îşi părăseşte soţul: “Problema e că tu nu-mi oferi nimic. Cu alte cuvnte, nu există nici măcar un singur lucru înăuntrul tău pe care mi l-ai putea da. Eşti un om bun, blând şi frumos, dar a trăi lângă tine e ca şi cum aş trăi alături de un gol de aer.” Bărbatul pleacă într-o vacanţă în Hokkaido şi e rugat de un coleg să ducă, personal, un pachet cuiva. La final află ce era în pachet. O femeie străină îi spune: ”în cutie era conţinutul tău. Şi tu l-ai cărat până aici fără să ştii…”

O fetiţă are coşmaruri – visează că un om, Cutremurul, îi tot spune să intre într-o cutie. Iubitul femeii, un scriitor, poate schimba lucrurile: “Hai să scriu o poveste în care cineva visează şi aşteaptă cu nerăbdare să vină zorii, să se facă lumină şi să-i poată strange în braţe pe oamenii pe care îi iubeşte. Dar deocamdată voi sta aici şi voi veghea asupra acestei femei şi acestei fetiţe. N-am de gând să las pe nimeni să le bage într-o cutie absurdă. Nici dacă ar pica cerul sau s-ar despica pământul.”

Solomon Marcus / De ce să citeşti? Păi, de ce să mănânci? Foamea aceea biologică, organică e de vină!

Cântul lui Ahile, Madeline Miller, Ed.Polirom, 2013

Minunată carte, dacă e citită fără prejudecăţi.

Ahile şi Patroclu acceptă să participe la războiul împotriva Troiei, deşi, iniţial, se sustrag, ajutaţi de nereida Thetis, mama lui Ahile. Îmbrăţişarea tatălui: “Peleu stătea pe ţărm, cu mâna ridicată în semn de rămas-bun. Ţinându-se de cuvânt, Ahile nu-i spusese de oracol, doar îl îmbrăţişase strâns, dorindu-şi parcă să-l absoarbă pe bătrân în piele. Şi eu îi îmbrăţişam trupul vânos şi ciolănos. Aşa o să ajungă şi Ahile când o să fie bătrân, mi-am spus. Apoi mi-am amintit – n-o să îmbătrânească niciodată”.

Lupta începe greu, după ce sunt îmbunaţi zeii. Apoi, războiul ţine 10 ani, ceea ce pare o prelungire a vieţii lui Ahile, un fel de răgaz, o amânare a prorocirii funeste. “Era un război foarte ciudat. Nu se câştiga niciun teritoriu, nu se lua niciun prizonier. Se purta doar pentru onoare, de la bărbat la bărbat. Cu vremea, se ivi un anume ritm de ambele părţi: ne luptam într-un mod civilizat – şapte zile din zece, cu pauze pentru serbări şi funeralii. Fără jafuri, fără atacuri neanunţate. “

Odiseu este şiret şi antipatic. Patroclu îngrijeşte rănile soldaţilor, folosindu-se de cunoştinţele transmise de Chiron, în perioada iniţierii. Ahile are conştiinţa că s-a născut pentru a lupta: “Ahile înflorea pe zi ce trece. Mergea la luptă beat de plăcere, bătându-se cu un rânjet pe buze. Nu-l încânta să căsăpească – a aflat iute că nimeni nu-i putea ţine piept. Nici doi, nici trei. De fapt, trăia pentru iureşul luptei, când o ceată de oşteni veneau ca fulgerul spre el. Acolo, când douăzeci de săbii se grămădeau să-l străpungă, putea să lupte cu adevărat. Se desfăta simţindu-şi propria forţă, ca un cal de alergări ţinut prea mult în ţarc ce poate în sfârşit să gonească. Cu o graţie vie, supraomenească, se lupta cu zece, cinsprezece, douăzeci şi cinci de bărbaţi o dată. În sfârşit, iată ceva la care sunt bun.”

“Folosesc cuvântul hybris. Aşa numim noi trufia strigătoare la cer, cruzimea şi mania nestăpânită, la fel de hâdă cum sunt zeii.” Ahile intră în conflict cu Agamemnon din pricina lui Briseis, pradă de război. Fără Ahile, aheii mor pe capete, iar Ahile nu poate fi înduplecat să reintre în luptă.

Patroclu se va dovedi “cel mai vrednic dintre ahei”. El moare primul, acceptând să poarte hainele şi scutul lui Ahile, care nu voia să lupte. Apoi, Ahile îl vânează pe Hector, ucigaşul lui Patroclu. Săgeata care-l nimereşte pe Ahile este trasă de Apolo, din arcul lui Paris. Războiul nu se termină până ce în tabără nu soseşte şi Pyrus, fiul neînţelept al lui Ahile, fiul cu părul roşu ca focul. Thetis cu gura ei ca o rană, crudă ea însăşi, permite reîntâlnirea, după moarte, a lui Ahile cu Patroclu.  

Afari, Rimbaud, obiceiuri crude si desert

                             În Ţara lui Dumnezeu, Tatiana Niculescu Bran, Ed.Polirom, 2012

În zonă deşertică, în ţara afarilor, Hani, o fetiţă de 10 ani, învaţă de la bunicul ei ce este înţelepciunea. La reprezentanţa diplomatică franceză, Laurent Beauregard (împătimit de Rimbaud) îşi aduce fiul, pe Andre, şi a doua soţie, Marie. Andre se bucură de tovărăşia prinţesei afgane şi află multe despre piraţii somalezi. Fiecare capitol este scris din perspectiva câte unui personaj.

Despre îmblânzirea animalelor, a oamenilor, a duhurilor – secvenţa se referă la un pui de gazelă: „Întâi îţi aşezi o pace în inimă cum ai aşterne un covoraş de lână cu desene, niţel aspru, niţel pufos, acolo, pe covoraş, îţi cobori gândurile la ea treptat, ţi-o desenezi în minte, linie cu linie, şi ochii ei mari, lunecoşi, şi picioarele lungi, subţiri, toată arătarea ei de făptură mută, ademenşti gândul, că nu vine singur, mai fuge, se mai împotmoleşte, se mai apropie, mai fuge, depinde de tine cum faci să-l aduci pe covoraşul din inimă şi să-l îngenunchezi. Şi atunci, în momentul ăla, când simţi că gândul e sub puterea ta şi eşti sigură că l-ai prins şi nu mai pleacă, o priveşti drept în creştetul capului şi întinzi mâna spre ea.

Şi despre nevoia unei călăuze: „Hani, în pădurea Day nu intră nimeni fără călăuză. În viaţă, la fel: nu poţi înainta fără părinţi, fără învăţător, fără caligrafie, fără covoraşul de rugăciune, fără familia bărbatului tău...”

Lumea afarilor este descrisă detaliat, din perspectova unor personaje interesante – Kamil, şoferul care caută mormântul tatălui său, Afara şi fiica sa, Gassira, legate de o tradiţie crudă (excizarea genitală a fetelor, obicei pe care-l moştenesc şi îl conservă femeile înseşi!), dar şi despre Rimbaud, devenit el însuşi afar, Abdoh Rinbo (Rimbaud, negustorul de cămile şi de mirodenii, moare la 39 de ani, în deşert, i se taie piciorul, în urma unei infecţii).

Despre importanţa cuvintelor – „Tot ce vezi în jurul nostru şi, mai departe, ce nu vezi, e lucrarea făcută de cuvintele lui Dumnezeu. Să te ţii întotdeauna de cuvânt sau să nu promiţi ceva dacă nu eşti sigur că poţi împlini ce ai promis. Altfel, sufletul tău se prăbuşeşte în amestecătură şi dezordine.”; „Ori de câte ori ai spus un cuvânt, în adâncul lui se trezeşte un duh care întrupează imediat lucrul pe care l-ai numit. De aceea cuvintele mângâie, rănesc, alintă, ucid, liniştesc, supără, bucură şi aşa mai departe.”