E de la sine înţeles...

E de la sine înţeles că, atunci când eşti parte a unui proiect, o să scrii 5 pagini, nu 5 rânduri. Că acele 5 pagini vor fi scrise cu responsabilitate, fără să iei de colo şi de colo, fără surse, din ce se nimereşte - în niciun caz dintr-o revistă îndoielnică găsită pe net. Că o să scrii abia după ce citeşti cele 2 sau 3 povestiri (deci texte scurte) alese pentru proiect. Că vei folosi diacriticele şi, abia după ce revezi o dată lucrarea, o vei trimite profesorului pentru o primă evaluare. Că nu te vei supăra ca văcarul pe sat în cazul în care, nerespectând condiţiile acestea de bun-simţ, vei părăsi proiectul. Şi că, după ce ieşi din proiect, ai puterea să recunoşti onest, în discuţii private şi nu numai, că e vina ta pentru ce s-a întâmplat, nu a profesorului care, nerecunoscătorul, infamul, nu te-a lăsat să te afirmi, deşi tu "ai scris"!

Prima imagine legată de Fusun e din copilărie, când Kemal (12 ani) şi-o aminteşte pe tanti Nesibe, croitoreasă, însărcinată cu... Fusun. Apoi s-au reîntâlnit când Fusun avea 12 ani - o plimbase cu tricicleta, fuseseră împreună în oraş, cu maşina americană (aceeaşi maşină mereu) a tatălui său,  să cumpere ceva "de bairam" şi asistaseră, accidental, la sacrificarea unui miel. Apoi, când ea are 18 ani şi el 30, Kemal o regăseşte - vânzătoare într-un magazin de lux.

"Istanbulul arăta în dimineaţa de bairam ca un abator. În ziua aceea fuseseră sacrificate, începând cu orele timpurii ale dimineţii, zeci de mii de animale, şi asta nu numai pe maidane şi în zonele pârjolite de incendii, printre ruinele din mahalale, pe uliţele lăturalnice, ci şi pe bulevardele principale ori prin cartierele înstărite. Bordurile şi pavajul erau năclăite de sânge. În vreme ce maşina noastră cobora pante, trecea poduri şi înainta pe străzi întortocheate, vedeam tot soiul de oi sortite jertfei - unele dintre ele jupuite de piele, altele abia înjunghiate, altele deja bucăţite. Am trecut pe podul Ataturk, peste Cornul de Aur. În ciuda sărbătorii, oraşul arăta obosit şi trist."

Kemal e uimit, în ciuda faptului că, la început, ea i se dăruise necondiţionat şi total, de "inflexibilitatea" ei. N-o să-i mai dea voie să o atingă în cei 8 ani petrecuţi împreună (cât ea este căsătorită cu celălalt), uitându-se la televizor, mergând la restaurante sau baruri, la film.

Cartea mimează documentarea - glosar, hartă, explicaţii de tot felul. Şi un schimb de perspective la final, când apar mai multe voci, mai ales cea a lui Orhan Pamuk, nu scriitorul, ci personajul!

Soare înşelător...

E titlul filmului regizat (în care e şi scenarist, şi actor) de Nikita Mihalkov. Nu credeam că o să-mi placă mai mult decât Oblomov - dar s-a întâmplat. Fulgere globulare, steagul roşu cu portretul lui Stalin înălţat în mijlocul câmpului de un balon imens, drama unei familii distruse din lăuntrul ei de o coadă de topor....

Am văzut, în alt registru, didactic, să zic aşa, Jurnalul străzii. Impresionant, de asemeni - despre dăruire, har, creativitate în lumea şcolii, nu orice fel de şcoală...

Daria - îi ascunde cheile lui G. De ce? întreb eu. Ca să nu mai vin pe aici, zice el. Mă pregătesc să fiu indignată, dar el continuă: ...fără ea!

Muzeul inocenţei, Orhan Pamuk

Despre discreţie şi indiscreţie, virginitate şi căsătorie, prejudecăţi de castă socială, „obligaţia de a duce în Istanbul o viaţă europeană”, stările asociate iubirii: dependenţă, nelinişte, umilinţă, nefericire, euforie... Kemal reface, într-un fel, povestea tatălui său, captiv într-o căsătorie, dar îndrăgostit de altă femeie.

„Nimeni nu ştie, de fapt, că trăieşte cea mai fericită clipă a vieţii sale atunci când o trăieşte. Poate că unii oameni pot cugeta sau afirma cu sinceritate (şi adeseori), în anumite momente de euforie, că „acum” trăiesc acea clipă de aur a vieţii lor, dar, în ciuda acestui fapt, o parte a sufletului lor este convinsă că pe viitor vor trăi clipe şi mai frumoase, şi mai fericite. Nimeni nu şi-ar putea continua viaţa, mai cu seamă la tinereţe, gândind că, de la un anumit moment, lucrurile vor merge mai prost.”

-Fusun are 18 ani, este ruda (îndepărtată, săracă) a lui Kemal, 30 de ani, în pragul căsătoriei cu Sibel sorboneza. Kemal şi Fusun se întâlnesc la blocul Compasiunea, într-un Istanbul pitoresc. Kemal e atât de îndrăgostit de Fusun încât nu mai poate trăi fără ea. El o invită la Hilton, la logodna lui cu Sibel. Dar Kemal nu se mai căsătoreşte cu Sibel, îi e prea dor de Fusun, e bolnav din dragoste pentru ea. Ştiind că el se va însura cu Sibel, fata dispare şi revine, după un timp, în viaţa lui Kemal, deja căsătorită cu un scenarist cabotin, care vrea finanţare pentru un film. Fusun nu va ajunge actriţă de succes, aşa cum visează. Cei 2 bărbaţi din viaţa ei consideră că ea nu poate juca în filmele vulgare (pe care le văd, vara, la grădinile publice din cartierele mărginaşe), e nevoie de un film de artă. Kemal nu acceptă, gelos, că ea s-ar putea săruta în vreun film cu vreun actor de duzină. Kemal se mută practic în familia lui Fusun, aseară de seară, îngrozit de faptul că va trebui, la sfârşitul a câteva ore de schimbat priviri cu Fusun, să plece. Când pleacă, Kemal ia cu el, pe furiş, un obiect atins de Fusun. Aşa dispar un cercel (pierdut de Fusun în apartamentul din blocul Compasiunea şi găsit, la ceva vreme de Kemal), solniţe, furculiţe, nişte căţei-bibelou, un ruj, un parfum şi chiar o răzătoare de gutui. În apartamentul din blocul Compasiunea Kemal reface, prin obiecte, clipele petrecute cu Fusun. În fond, un roman proustian. Abia divorţată, gata, în sfârşit, după 8 ani irosiţi, de o căsătorie cu Kemal, Fusun moare într-un accident de maşină, Kemal supravieţuieşte şi face din Muzeul inocenţei, muzeul iubirii lui pentru Fusun, unicul scop al vieţii sale. Se pregătise, oricum, atâţia ani, rătăcind printre lucrurile ei, să o iubească în absenţă.

- „Lucram toată ziua la birou, apoi în pauza de prânz, mă duceam la blocul Compasiunea şi, întinzându-mă în patul unde stătusem alături de Fusun, strângeam în braţe lucrurile care-i aparţinuseră odinioară, încercând să fiu fericit, după care reveneam la birou, fie mă urcam în maşină şi rătăceam la întâmplare pe străzile Istanbulului, în speranţa că aveam s-o întâlnesc.”

-„Urma s-o cer în căsătorie. Am privit către bărbatul pe care Fusun îl numea soţul ei de parcă nu m-aş fi uitat la o persoană în carne şi oase, ci la o amintire pe care nu reuşeam s-o desluşesc pe de-a-ntregul”; „singura mângâiere era să pot sta în faţa ei şi s-o pot contempla pe săturate, ca pe un tablou”. Lipsă de sincronizare. Prea devreme sau prea târziu.

Ce se mai poate lua şi de pe unde...

G. se duce să facă ordine la el, la şcoală, să aranjeze o cămăruţă, care fusese a unui nene şi care, acum, e plină de hărţi, praf, şoricei şi alte alea. Îi lasă pe meşteri, vreo trei la număr, să-şi vadă de treabă şi se duce să cumpere saci menajeri. Când se întoarce, constată că meşterii făcuseră "curat", nu glumă! Dispăruseră aproape toate obiectele care ar fi putut fi expuse într-o vitrină.

G. îşi începe nervos investigaţia şi le cere meşterilor/hoţilor:
- să scoată imediat banii de hârtie de pe vremea lui Pazvante (câteva bancnote amărâte, dintr-o biată colecţie);
- fişetul metalic îngust - în care numai Dumnezeu ştie ce s-ar putea păstra;
- pe scurt, tot ce au "furluat", vorba lui Creangă, piesele adunate cu greu de profesorul de istorie ieşit la pensie, care nici nu bănuia, acolo, acasă la el, că tocmai a rămas fără bruma de obiecte pentru o potenţială expoziţie;

După ceva minute, când G. le explică, în diferite registre, că obiectele acelea nu au decât valoare istorică (ce să faci cu un ciob de ceramică?!), meşterii înţeleg, în sfârşit, că n-au făcut nicio afacere. Şi, ca prin minune, obiectele încep să apară, rând pe rând: Unde au fost? Cine ştie? Cine ştie?

P.S.: de la tv, o ştire referitoare la turiştii care pleacă acasă cu chiuveta din camera de hotel!

Andersen

Andersen, Povestea vieţii mele

Carte din bibliografia pentru cei mici, gimnazişti. Acum, sunt câteva lucruri şi pentru cei mari:
- începuturile dificile, îi moare tatăl, plecarea de acasă, pasiunea pentru teatru, pentru actorie, pentru muzică, vrea să fie actor sau cântăreţ, rămâne fără voce...
- oameni care-l ajută, oameni care-l chinuie, unii dintre ei, profesori;
- teama de eşec a creatorului, climat anxios, renunţări nenumărate şi reluări ale proiectelor;
- reacţia critică a prietenilor, resimţită ca nedreptate;
- frustrarea că Danemarca nu l-a iubit necondiţionat;
- călătoriile în Europa şi marile întâlniri, prezentate pe scurt, dar în scene elocvente: Balzac, Dickens, Haine, Fraţii Grimm;
- despre basmele sale vine vorba foarte puţin, e, în schimb, autorul a multe piese de teatru sau librete;
- fuga de căldura care-l face, la un moment dat, în Italia (pe care o iubeşte infinit), să leşine;
- dependenţa financiară de scrisul zilnic, simte că nu poate fi liber;

În fine, povestea minunată a unui baston de palmier, luat din Italia, pe care scriitorul îl pierde într-un voiaj în Irlanada (unde în vitrinele librăriilor îşi vede portretul, unde toată lumea, spre surprinderea sa, îl cunoaşte şi îl preţuieşte). E trist că a pierdut bastonul. Dar, în timp ce aştepta un tren spre Londra, cineva îi aduce bastonul, cu o etichetă, "pentru d-l Andersen" - călătorise singur, din Irlanda. Nu se pierduse, îi era restituit.

Zuzu şi îngheţata

Zuzu mănâncă îngheţată roz, din fructe de pădure. Când vede că şi-a pătat tricoul, îmi spune numai pe jumătate îngrijorată: "Mi-hai-la, uite, e tot roz!" Adică, roz la roz trage, şi, dacă e aşa, nu mai e nicio problemă. Îmi place că, foarte rapid, a identificat o potenţială problemă, care-i ameninţa seninătatea, şi a găsit şi rezolvarea!

Îi place teribil de mult îngheţata,chiar dacă se mai umflă şi gâlcile. Găbicu nu rezistă rugăminţilor şi-i cumpără. Merg împreună la magazin, să-şi aleagă.

Într-o zi, după ce făcuse tot felul de prostioare, o găsesc pe bancă înfundându-se cu îngheţată. Ce faci, domn Caragiale? îl întreb pe Găbicu, să nu se prindă Zuzu, căreia, altfel, nu-i place să i se spună d-l Goe! Ştie ea că nu e de bine!

Mai pe iarnă, când a văzut că nu cedează nimeni şi nu i se cumpără îngheţată, Zuzu a spus aşa: la căldură, în casă, îngheţata nu mai e îngheţată! Prin urmare, de ce e atât de periculoasă îngheţata asta? Logic, nu?!

Evanghelia după Pilat, Eric Emmanuel Schmitt

Lecţia despre zbor.

„Mi-am petrecut copilăria în visare. În fiecare seară zburam peste câmpia şi peste dealurile Nazaretului. Când toată lumea dormea, păşeam tiptil peste prag, deschideam braţele, îmi luam avânt şi trupul meu se înălţa în văzduh. Îmi aduc bine aminte de mângâierea aerului sub coate, un aer dens, mai tare şi mai consistent decât apa, îmbălsămat de mireasma jilavă a iasomiei, un aer care mă purta fără nicio pală de vânt.”

Apoi, într-un joc de-a căţărata, copilul constată că zborul era o iluzie. Iată luciditatea celui ieşit din copilărie:

„Sub braţele mele aerul nu mai era dens, lichid, aşa cum ţineam eu minte.... Nu mă mai simţeam purtat, dimpotrivă, numai umerii, umerii mei erau cei care susţineau anevoie greutatea braţelor întinse... Parcă eram turnat în bronz. Acum ştiu: tocmai ieşisem din copilărie. Descâlcind firele viselor şi ale realităţii, descopeream că de o parte se afla visul, care mă făcea să zbor mai iute ca o pasăre de pradă, iar de cealaltă parte lumea adevărată, aspră, ca piatra de care era să mă strivesc.”

Sunt multe lucruri de o frumuseţe stranie, chiar întunecată, în cartea lui Eric Emmanuel Schmitt. De pildă, investigaţia lui Pilat referitoare la moartea prin crucificare – în cât timp, din ce pricină, motivele anatomice ale morţii. Dispăruse, din grotă, trupul lui Iisus. Singura explicaţie pe care o găseşte, fericit, Pilat este că Iisus nu murise de fapt, Iosif din Arimatheea l-ar fi coborât de pe cruce, i-ar fi îngrijit rănile şi l-ar fi vindecat... Cât timp are o explicaţie raţională a ceea ce trăieşte, Pilat nu mai poartă povara strivitoare a remuşcării.  

Prima interpretare a romanului o dă scriitorul însuşi, în partea de final, un capitol intitulat „Jurnalul unui roman furat”, cu un picior în groapa misticismului, cu celălalt în groapa raţiunii: „Mă joc cu structura romanului poliţist, nu respect cadrul acestuia. Finalul nu dezlegă misterul, ci îl face şi mai impenetrabil. Într-un fel, e un antiroman poliţist...”

Eric Emmanuel Schmitt - Evanghelia după Pilat
Vanesa Diffenbaugh - Limbajul florilor
Carlos Ruiz Zafon - Umbra vântului, Marina, Prinţul din negură, Prizonierul cerului
Hans Christian Andersen - Povestea vieţii mele
Naghib Mahfuz - Băieţii de pe strada noastră

Trec repede în revistă aceste tilturi, cu speranţa că-mi voi face timp să scriu ceva despre fiecare, în parte....

Konstantin şi Doruntina, Kadare

             Am citit "Amurgul zeilor stepei", Ismail Kadare. Impresionantă carte, ca stil, deşi povestea e oarecum diluată şi "desenul" ei se clarifică abia la final - experienţa scriitorului însuşi, în vremea studiilor la Moskova, în atmosfera stranie a destalinizării, când străinii sunt priviţi cu duşmănie. Asta simte şi albanezul chemat la poliţie, devenit suspect, verificat zilnic la poarta căminului studenţesc, privit brusc cu ostilitate de portăreasa care, cu câteva zile în urmă, i se adresa prietenos. Despre Pasternak şi campania de defăimare iniţiată de activişti, după câştigarea Nobelului cu "Doctor Jivago"...
              Pe malul Mării Baltice ("o masă de apă cu foşnet trist şi monoton"), într-o seară, bărbatul îi povesteşte unei străine povestea lui Konstantin şi a Doruntinei, povestea unui legământ care trebuie ţinut chiar dincolo de moarte. O mamă cu 9 copii nu vrea să-şi mărite singura fată cu un flăcău de peste mări şi ţări, dar unul dintre fii, Konstantin, îi făgăduieşte că îi va aduce fata înapoi, orice ar fi. Vremurile sunt grele, femeii îi mor toţi băieţii, nu o mai are decât pe Doruntina, dar ea e departe. La mormânt, mama îl blestemă pe Konstantin pentru că a murit şi nu şi-a ţinut legământul - "să nu te putrezească pământul!". Şi Konstantin se ridică din mormânt şi pleacă după fată. Vin amândoi pe un cal, iar fata vede că el e alb la faţă şi că are părul plin de noroi, dar nu obţine nicio explicaţie. Doar la poarta cimitirului Konstantin o trimite singură mai departe, acasă: "Du-te tu înainte, eu mai am o treabă pe aici."
             Cartea e întunecată şi nu prea...  iar unele pasaje sunt splendide:
- despre fragilitatea unei relaţii recente: "Am rămas tăcuţi o bună bucată de vreme şi, cu fiecare moment care trecea, îmi ziceam în sinea mea că, uite, noi doi redevenim străini cu o repeziciune cutremurătoare".
- despre primejdiile unei conversaţii: "Discuţia noastră s-a învârtit o bucată de vreme domol, ca un vultur, între zidurile cafenelei, până când unul dintre noi a deschis larg ferestrele şi pasărea a zburat departe, spre tărâmul de la sud-est al Europei, acolo de unde ne trăgeam amândoi."

Nedreapta notă de 10

Cred că pot înţelege, în anumite limite, dorinţa unor tineri de a obţine, cu tot dinadinsul, indiferent dacă merită sau nu, nota 10. Dar mi se pare atât de nedrept să ai asemenea obsesii la o vârstă la care ar trebui să înţelegi că nu nota în sine contează, ci drumul făcut pentru a ajunge la ea. Cred că, în mare măsură, este vina părinţilor care îşi încurajează odraslele de mici să fie cei mai buni, no matter what. Şi ce obţinem?! Nişte tineri frustraţi, care-şi irosesc energia şi emoţiile aşteptând, cu sufletul la gură, să primească unica notă pe care o consideră acceptabilă. Le spun mereu elevilor mei că şi 2 e o notă grozavă, seamănă cu o lebădă, are graţie şi, dacă te-ai "învrednicit" de ea, cu siguranţă ai făcut ceva ieşit din comun. 3 e o jumătate de măcinic, iar 4 completează o masă de sufragerie... 1 e o notă drastică, îl primeşte cine e prins copiind. Ce să mai spun de restul notelor, alcătuiesc, toate, o partitură interesantă pe care orice elev ar trebui să o acceseze cu detaşare, cu înţelegerea propriilor greşeli, acceptând critica (dacă e dreaptă, dar şi dacă e nedreaptă) ca pe un gest de normalitate. De unde această sminteală a notei absolute?! Recunosc că, din pricina reacţiilor ieşite din comun, am început să evit notele foarte mici şi mă bucur că predau o disciplină care-mi îngăduie să fiu tolerantă, uneori prea din calea-afară...

Ofer, personajul...

Din cărţile anului acestuia:
1.David Grossman, Până la capătul pământului, complicată, minunată, cere un cititor experimentat, deşi nu e totuşi o carte himalayană.
2.Michael Ende, Momo - cărticică pentru copii, are un subiect grav, ce se întâmplă cu timpul, cu hoţii de timp - cel mai frumos personaj, în afară de fetiţa Momo, este broasca ţestoasă Cassiopeea;
3.Eowyn Ivey, Copila de zăpadă - o vulpe roşcată însoţeşte, prin pădure, o fetiţă, până când fetiţa creşte şi îşi vede singură de viaţa ei sălbatică - domesticită, prin dragoste, copila de zăpadă dispare...

Grossman. Despre un lanţ al iubirilor niciodată desăvârşite, fiecare iubeşte pe cineva care, la rândul său, iubeşte, fără speranţă, pe altcineva - Ora îl iubeşte pe Ilan, dar este iubită de Avram, la rândul său, iubit de altă femeie. Începutul nu era promiţător, nici formatul - peste 600 de pagini! De altfel, cartea e atât de complexă ca temă, personaje şi tablou social încât se puteau naşte din aceeaşi materie alte câteva romane - prietenia pierdută şi regăsită, complicată de o poveste de dragoste şi un copil (Ofer) care nu va şti niciodată că tatăl său este Avram, nu Ilan. Relaţia dintre fraţi, mersul la război, experienţa traumatizantă a prizonieratului, "sălbăticirea" băieţilor, care pierd, cu timpul, sensibilitatea moştenită de la mamă, de la Ora.
Fiecare pagină devine, treptat, o experienţă în sine. Ora porneşte într-o călătorie oarbă, cu credinţa că, atâta timp cât nu va avea ştiri despre Ofer, fiul său va rămâne în viaţă - nimeni nu-i va putea aduce, la uşă, vestea că fiul ei a fost ucis pe câmpul de luptă. În această călătorie este însoţită de Avram, tatăl adevărat al lui Ofer (un secret bine ţinut), prietenul ei şi al lui Ilan (soţul), din adolescenţă. Cei doi nu s-au văzut de mulţi ani, iar Ora îi povesteşte necontenit (când nu povesteşte, scrie) lui Avram despre Ofer şi Adam, băieţii ei, despre familia lor, despre Ilan. Ora îi dă lui Avram un rucsac - hainele lui Ofer, fiul al cărui chip nu-l cunoaşte, sunt acolo, le va purta în această călătorie şi Ofer e mereu cu ei, pentru că vorbesc permanent despre el, ca să-l ţină în viaţă... Apoi se trag sertarele cu poveşti...

"Dar acum îl simţea, îl simţea pe Ofer aşa cum îl simţise în ziua aceea, în lift, îngrozit, înnebunit de frică, ceva se închidea peste el făcându-l prizonier, şi nu avea destul aer, iar Ora a sărit direct în picioare şi a mers către Avram, haide, a zis ea, hai să mergem, iar Avram nu înţelegea, tocmai se aşezaseră, însă nu a întrebat nimic, mai bine că nu a făcut-o, mult mai bine, ce-ar fi putut ea să-i răspundă?..."