sâmbătă, 12 martie 2011

ploua cu galeata

dragii mei,
ploua tare de tot, ca niciodata, vreme de numarat bani sau de facut copii, vorba mamei..
vad cu drag ca mamele sunt prezente de sine statatoare pe blog, si mi-am amintit gestul lui N de ziua mea anul asta (eram in Ro): vine cu un buchet frumos de flori acasa si se indreapta catre mamica si ii spune: felicitari pentru acum 32 de ani! o pupa si o imbratiseaza tare si cred ca i-a sarutat si mana (gest atavic romanesc care bine ii sade, jiji). toti barbatii din familia mea se uitau siderati ca pe mine aproape ca nu ma baga in seama si ca toata atentia era catre mama si delicat il intreaba daca asa se face in tara lui de ziua cuiva. ei bine, da, ne-a explicat ca de ziua lui, primul lucru pe care il face e sa o sune pe mama lui ca sa ii multumeasca si sa o felicite, ca efortul doar a fost al ei in urma cu x ani, nu al lui, ca ce merit are el de ziua lui, daca e in viata e datorita ei.
deodata parea totul foarte logic si luminos si ma intreb cum de nu ne-a picat fisa pana acum.. e adevarat ca mai aducem si noi flori mamei cand se face o petrecere/reuniune/vizita de ziua copilului dar pare secundar, nu? well, am mai invatat ceva...
in alta ordine de idei, D mi-a explicat slightly exaltat acum cateva zile cat de norocosi suntem ca am castigat loteria galactica. (nu a folosit exact termenul asta dar mie imi place cum suna) in sensul existentei in sine, comparata cu neantul, cat de mica era probabilitatea sa venim pe lume - pe lumea noastra asta cu oxigen, atmosfera si toate celelalte conditii propice vietii..
am vazut un film care se cheama codul 46, minim futurist, despre o societate umana separata in zona de inauntru si inafara, zona de inauntru cu tehnologie de cel mai inalt nivel culminata cu o inteligenta artificiala care citeste codurile genetice si le stie pe toate, siguranta absoluta secundara ascultarii unor reguli stricte dar spre binele fiecarui individ (incluzand operatii de stergere controlata medical a amintirilor daunatoare si inoculare de virusi care potenteaza diferite calitati cum ar fi empatia), ma rog o separare tip romantic a celor 2 lumi, intre care evident ca nu se putea trece fara un "paper", un fel de viza.
curios era ca lumea de inauntru era un spatiu-conglomerat continand america de nord, india, europa si china asa la prima vedere..  un individ din lumea de dinafara era pasionat de lilieci si vroia sa calatoreasca in scop stiintific intr-o anumita zona din india (zona dinauntru) unde se afla o pestera cu o specie rara de lilieci. facuse cererea de "paper" pentru a putea intra in zona de inauntru de 8 ori si de fiecare data i se refuzase.
bineinteles ca exista si "paper" false si face rost de unul si ce sa vezi: ajunge in india si moare cam la o saptamana de o febra hemoragica. In film se descopera intelepciunea sistemului, ca nu i se daduse viza-paper pentru ca se stia ca genetic el era predispus la boala asta , endemica in zona respectiva si transmisa de liliecii nativi. si care crezi ca e concluzia? ca cel putin a murit indeplinindu-si visul.
partea romantica (lumea de inafara) aplauda gestul si il fericeste pe personaj, partea cerebrala (lumea de dinauntru) spune ca a fost o moarte potential evitabila si inutila, rezultat al neascultarii.

eu nu am tras nici o conluzie pana a doua zi, cand am vazut alt film, el reino de los cielos, despre ierusalim si cruciade si valoarea vietii pe vremurile acelea. in primul rand ca speranta de viata era pe undeva pe la 40 de ani (lucru pe care il stiam dar deodata vezi lucrurile clar in circumstantele de atunci - filmul cu adevarat reuseste sa te scoata din nowadays si sa te  transporte in lumea de atunci). in al doilea rand ca nu prea dadeau   multa valoare mortii. sau vietii. adica nu se vedea incrancenarea asta de a ramane in viata no matter what. frate, daca tot era sa moara, mureau pentru ceva. pentru o idee  sau pentru cineva. poate ca erau mai usor de manipulat. sau poate ca erau pur si simplu mai curajosi decat noi. mai ne-legati de toate ca noi. ma rog, era un film la urma urmei, dar cum tot suntem in martie si am sarbatorit mucenicii, nu pot sa nu ma gandesc ca oamenii inainte erau mai dispusi sa isi "piarda" viata . folosesc ghilimele pentru ca nu poti pierde ceva ce nu e al tau.
si sici ma intorc la D si la loteria lui galactica, ca viata e o sansa atata tot, un cadou de care te bucuri. in orice conditii ar fi cadoul asta, ca e mai bine decat nimic, desi cateodata we don't get the point..
va imbratisez cu dragoste.