dragii mei,
ploua tare de tot, ca niciodata, vreme de numarat bani sau de facut copii, vorba mamei..
vad cu drag ca mamele sunt prezente de sine statatoare pe blog, si mi-am amintit gestul lui N de ziua mea anul asta (eram in Ro): vine cu un buchet frumos de flori acasa si se indreapta catre mamica si ii spune: felicitari pentru acum 32 de ani! o pupa si o imbratiseaza tare si cred ca i-a sarutat si mana (gest atavic romanesc care bine ii sade, jiji). toti barbatii din familia mea se uitau siderati ca pe mine aproape ca nu ma baga in seama si ca toata atentia era catre mama si delicat il intreaba daca asa se face in tara lui de ziua cuiva. ei bine, da, ne-a explicat ca de ziua lui, primul lucru pe care il face e sa o sune pe mama lui ca sa ii multumeasca si sa o felicite, ca efortul doar a fost al ei in urma cu x ani, nu al lui, ca ce merit are el de ziua lui, daca e in viata e datorita ei.
deodata parea totul foarte logic si luminos si ma intreb cum de nu ne-a picat fisa pana acum.. e adevarat ca mai aducem si noi flori mamei cand se face o petrecere/reuniune/vizita de ziua copilului dar pare secundar, nu? well, am mai invatat ceva...
in alta ordine de idei, D mi-a explicat slightly exaltat acum cateva zile cat de norocosi suntem ca am castigat loteria galactica. (nu a folosit exact termenul asta dar mie imi place cum suna) in sensul existentei in sine, comparata cu neantul, cat de mica era probabilitatea sa venim pe lume - pe lumea noastra asta cu oxigen, atmosfera si toate celelalte conditii propice vietii..
am vazut un film care se cheama codul 46, minim futurist, despre o societate umana separata in zona de inauntru si inafara, zona de inauntru cu tehnologie de cel mai inalt nivel culminata cu o inteligenta artificiala care citeste codurile genetice si le stie pe toate, siguranta absoluta secundara ascultarii unor reguli stricte dar spre binele fiecarui individ (incluzand operatii de stergere controlata medical a amintirilor daunatoare si inoculare de virusi care potenteaza diferite calitati cum ar fi empatia), ma rog o separare tip romantic a celor 2 lumi, intre care evident ca nu se putea trece fara un "paper", un fel de viza.
curios era ca lumea de inauntru era un spatiu-conglomerat continand america de nord, india, europa si china asa la prima vedere.. un individ din lumea de dinafara era pasionat de lilieci si vroia sa calatoreasca in scop stiintific intr-o anumita zona din india (zona dinauntru) unde se afla o pestera cu o specie rara de lilieci. facuse cererea de "paper" pentru a putea intra in zona de inauntru de 8 ori si de fiecare data i se refuzase.
bineinteles ca exista si "paper" false si face rost de unul si ce sa vezi: ajunge in india si moare cam la o saptamana de o febra hemoragica. In film se descopera intelepciunea sistemului, ca nu i se daduse viza-paper pentru ca se stia ca genetic el era predispus la boala asta , endemica in zona respectiva si transmisa de liliecii nativi. si care crezi ca e concluzia? ca cel putin a murit indeplinindu-si visul.
partea romantica (lumea de inafara) aplauda gestul si il fericeste pe personaj, partea cerebrala (lumea de dinauntru) spune ca a fost o moarte potential evitabila si inutila, rezultat al neascultarii.
eu nu am tras nici o conluzie pana a doua zi, cand am vazut alt film, el reino de los cielos, despre ierusalim si cruciade si valoarea vietii pe vremurile acelea. in primul rand ca speranta de viata era pe undeva pe la 40 de ani (lucru pe care il stiam dar deodata vezi lucrurile clar in circumstantele de atunci - filmul cu adevarat reuseste sa te scoata din nowadays si sa te transporte in lumea de atunci). in al doilea rand ca nu prea dadeau multa valoare mortii. sau vietii. adica nu se vedea incrancenarea asta de a ramane in viata no matter what. frate, daca tot era sa moara, mureau pentru ceva. pentru o idee sau pentru cineva. poate ca erau mai usor de manipulat. sau poate ca erau pur si simplu mai curajosi decat noi. mai ne-legati de toate ca noi. ma rog, era un film la urma urmei, dar cum tot suntem in martie si am sarbatorit mucenicii, nu pot sa nu ma gandesc ca oamenii inainte erau mai dispusi sa isi "piarda" viata . folosesc ghilimele pentru ca nu poti pierde ceva ce nu e al tau.
si sici ma intorc la D si la loteria lui galactica, ca viata e o sansa atata tot, un cadou de care te bucuri. in orice conditii ar fi cadoul asta, ca e mai bine decat nimic, desi cateodata we don't get the point..
va imbratisez cu dragoste.
Înţeleg, Oana, că scrii despre lucruri absurde, am recuperat chestia cu liliecii şi cu "selecţia" sistemului. Ce să zic?! Cred că absurd e să nu mai poţi controla nimic din ceea ce, înainte, aveai impresia că ţii sub stăpânire, noroc, soartă, succes etc. Cât despre a muri pentru o cauză, grecii au o legendă frumoasă despre Ahile fiul zeiţei Thetis şi al muritorului Peleu, de la Homer cel orb ecou. Ca să fie invulnerabil, mama sa, zeiţa, îl scaldă în râul Styx, doar călcâiul de care l-a ţinut rămâne neacoperit de vrajă. În mod absurd, Apollo îl săgetează exact în călcâi şi-l omoară. Despre punctele vulnerabile, ştiu că-ţi aduci aminte... de fapt, voiam să spun că mai există un episod, la un moment dat, mergând spre cetatea Troia, la război, Ahile traversează un râu, Xantos, şi e cât pe ce să se înece. Eroul e îngrozit nu de moarte, ci de faptul că ar putea muri fără glorie!„Dar eu acum am să mor de o moarte de plâns, ruşinoasă,/Prins şi luat de puhoi ca un băiețan care paşte/ Porcii şi trece pe-o vale când vine năprasnicul puhoi.” (Iliada)Nu mai vorbim acum şi de prietenia lui Ahile cu Patrocle!
RăspundețiȘtergereÎn altă ordine de idei, constat că cineva a avut ideea şi răbdarea de a număra câte pagini citeşte pe oră (O.Paler, 26!). De asemenea, că cititul o singură dată e ca şi cum n-ar fi fost, că ideală şi eficientă este recitirea, cel puţin în scopul memorării. În rest, să zicem, pentru dimineaţa asta, că suntem de acord cu maxima: "omul e măsura tuturor lucrurilor", cu Protagoras, filosoful sofist grec care-i compara pe oameni cu zeii (născut în Tracia, prieten cu Pericle).
Oana, să ştii că cineva ne citeşte! Gabi P. mi-a trimis un link extraordinar, după ce a citit despre „ecologiştii” mei de vineri. Un documentar premiat de Academia Europeană de Film, în 2000, Les glaneurs et la glaneuse, regia Agnes Varda, despre gunoaiele pe care le lăsăm în urmă, dar, mai ales, despre ce au fost culegătorii şi ce au devenit în jungla urbană. Resturi adunate pentru a supravieţui. Am văzut documentarul – eu trec în fiecare zi pe lângă o astfel de piaţă, în care, pe seară, poezia bunăstării dispare, iar gunoaiele zac în maldăre îngrozitoare – resturi de ambalaje, hârtii murdare de ketchup, coji de portocale (pepene, vara), în general chestii voluminoase. În câmp, culegătorii de cartofi fac mereu « acelaşi gest modest de a culege… » Doar că s-au inventat maşinile, culesul nu mai e o reuniune a comunităţii. Regizoarea are 83 de ani.
RăspundețiȘtergerehttp://www.youtube.com/watch?v=gcduo8-GjFs
Astăzi am fost în grădină. Nu am îndrăznit să tai trandafirii, de tot. Mi s-a rupt mânerul foarfecei şi am hotărât că ăsta e un semn de la mama – e prea devreme, pot încă veni zile geroase. Nenea V. mi-a povestit cum a plantat el pomi în grădina şcolilor (nu puţine) unde a fost învăţător. Discuţia a plecat de la câţi meri are el în curte, pe număratelea – 22! Într-un an, nu mai ştiu prin ce sătuc, le-a spus copiilor să aducă puieţi, ca să-i planteze în curtea şcolii. Copiii au adus nişte “beţe”, n-a fost mulţumit, aşa că s-a dus la o fermă pomicolă. L-a căutat pe inginerul-şef, i-a spus cine e şi ce vrea. Omul a fost impresionat de poveste şi pe loc a trimis după un tractor să scoată vreo 12 meri şi peri (nu-i avea pregătiţi!), să-i planteze copiii. Perii, spunea nenea V., erau tăiaţi în aşa fel încât să stea întinşi pe-o plasă, se culegeau fructele ca ciucurii. Şi a plantat puieţii, s-au prins, doar că el nu i-a mai văzut de atunci, n-a mai avut ocazia. I-a spus cineva că s-au făcut merii nişte uriaşi (adică n-a mai avut nimeni grijă să-i taie rotunjit!). Şi la Nişcov a plantat meri, numai mama îi spunea uneori ce mai fac merii ăia...
La şcoală vorbim despre Galateea (lui Nichita Stănescu) şi îmi amintesc de My Fair Lady, minunatul film cu Audrey Hepburn în rolul Elizei Doolittle – despre cum plouă în Spania - The Rain in Spain stays Mainly in the Plain. http://www.youtube.com/watch?v=uVmU3iANbgk
RăspundețiȘtergereLa Nichita Stănescu, creatorul îndrăgostit de propria creaţie (Pygmalion), îşi pune genunchiul lângă genunchiul pietrelor şi spune: “Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile şi umbra ta, şi tăcerile tale”. “copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,/ râurile - mişcătoare umbre ale sângelui tău, / şi pietrele, pietrele - umbre de piatră ale genunchiului meu”. Versuri splendide.
Şi ca să fie tema creaţiei completă, azi trec pe lângă biserica Sfinţii Îngeri şi mă trezesc brusc în... Monastirea Argeşului. Se repară cupola, mai bine zis se face un shelet din lemn, care va fi apoi îmbrăcat în tablă. Şi meşterii lucrează cu scânduri de brad, se simte mirosul, se aud ciocanele bătând cu ecou, cu sunet de toacă... şi eu mă uit în sus, să văd dacă există vreo posibilitate ca ei să rămână suspendaţi acolo, la înălţime şi să-şi facă aripi de şindrilă şi să spună că ei pot construi oricând “Monastire naltă/ Cum n-a mai fost altă...” Nu există (posibilitate!). Au o ditamai schela şi multe corzi de alpinişti în jurul lor...
Într-o zi, cei de la a IX-a mi-au făcut plăcuta surpriză şi au adus un "minut de lectură" despre absurd - pe scurt, era vorba despre un individ care călătorea cu metroul. Avea un şal alb în jurul gâtului şi era preocupat de aşezarea lui. La fiecare staţie, omul apăsa pe butonul verde, în ciuda faptului că nu urca şi nu cobora nimeni. Apoi, îşi aşeza şalul şi trecea la adunat scame invizibile de pe palton. La un moment dat, cineva care stătea jos l-a întrebat de ce face asta, de ce tot apasă butonul ăla. Iar omul i-a răspuns firesc că o uşă, daca e uşă, trebuie să stea deschisă! Curat argument!
RăspundețiȘtergereAm găsit un lucru frumos, într-un filmuleţ cu Simona Popescu, vorbind despre Ezra Pound, poetul american, şi tot caut poemul acela, o să mai dureze până îl găsesc. Oricum ideea era următoarea: versul suna aşa "O! castelule, ai ajuns o biată piatră!" şi ea îl răstoarnă: "O! piatră, ai ajuns un biet castel!"
RăspundețiȘtergereUneori se adună prea multe poveşti într-o zi şi nu mai ştiu despre care să-ţi scriu… De pildă, despre faptul că cei mici au avut de învăţat secvenţa aceea din Creangă – „Cum nu se dă scos ursul din bârlog, ţăranul de la munte strămutat la câmp, şi pruncul, dezlipit de la sânul mamei sale, aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti în toamna anului 1855, când veni vremea să plec la Socola, după stăruinţa mamei…”
RăspundețiȘtergereŞi copiii, dragii de ei, nu doar că au învăţat, foarte mulţi, secvenţa ca pe o poezie (ca să susţinem ideea frazelor muzicale!), dar au făcut exces de zel, au învăţat mai mult decât le-am dat eu, unii chiar o pagină întreagă din manual - să vezi ce mult e! Iată continuarea, adică fragmentul pe care l-a spus, ca pe apă, una dintre fete (care a primit şi nota 10, bineînţeles!):
„Şi oare de ce nu m-aş fi dat dus din Humuleşti, nici în ruptul capului, când mereu îmi spunea mama că pentru folosul meu este aceasta? Iaca de ce nu: drăgăliţă Doamne, eram şi eu acum holtei, din păcate! Şi Iaşii, pe care nu-i văzusem niciodată, nu erau aproape de Neamţ, ca Fălticenii, de unde, toamna târziu şi mai ales prin câşlegile de iarnă, fiind nopţile mari, mă puteam repezi din când în când, paşlind-o aşa cam de după toacă, şi tot înainte, seara pe lună, cu tovarăşii mei la clăci în Humuleşti, pe unde ştiam noi, ţinând tot o fugă, ca telegarii. Şi după câte-un sărutat de la cele copile sprinţare, şi până-n ziuă fiind ieşiţi din sat, cam pe la prânzul cel mare ne-aflam iar în Fălticeni, trecând desculţi prin vad, în dreptul Baiei, Moldova îngheţată pe la margini, şi la dus şi la întors, de ne degera măduva-n oase de frig! Inima însă ne era fierbinte, că ce gândeam şi izbândeam. De la Neamţ la Fălticeni şi de la Fălticeni la Neamţ era pentru noi atunci o palmă de loc. Dar acum se schimba vorba: o cale scurtă de două poşte, de la Fălticeni la Neamţ, nu se potriveşte c-o întindere de şase poşte, lungi şi obositoare, de la Iaşi până la Neamţ. Căci nu vă pară şagă: de la Neamţ până la Iaşi e câtu-i de la Iaşi până la Neamţ, nici mai mult, nici mai puţin. Şi mai bine rămâi pe loc, Ioane, chiteam în mintea mea cea proastă, decât să plângi nemângâiat şi să te usuci, de dorul cui ştiu eu, văzând cu ochii!...
Dar, vorba ceea: Ursul nu joacă de bună voie. Mort-copt, trebui să fac pe cheful mamei, să plec fără voinţă şi să las ce-mi era drag! Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul, în care se oglindeşte cu mâhnire Cetatea Neamţului de atâtea veacuri! Dragi-mi erau tata şi mama, fraţii şi surorile, şi băieţii satului, tovarăşii mei din copilărie, cu care, în zile geroase de iarnă, mă desfătam pe gheaţă şi la săniuş, iar vara, în zile frumoase de sărbători, cântând şi chiuind, cutreieram dumbrăvile şi luncile umbroase, prundul cu ştioalnele, ţarinile cu holdele, câmpul cu florile şi mândrele dealuri, de după care-mi zâmbeau zorile în zburdalnica vârstă a tinereţii! Asemenea, dragi-mi erau şezătorile, clăcile, horele şi toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însufleţire! De piatră de-ai fi fost, şi nu se putea să nu-ţi salte inima de bucurie când auzeai, uneori în puterea nopţii, pe Mihai scripcarul din Humuleşti umblând tot satul câte c-o droaie de flăcăi după dânsul şi cântând:
Frunză verde de cicoare,
Astă noapte pe răcoare
Cânta o privighetoare
Cu viersul de fată mare.
Şi cânta cu glas duios,
De picau frunzele jos;
Şi cânta cu glas subţire
Pentru-a noastră despărţire;
Şi ofta şi ciripea,
Inima de ţ-o rupea!”
E vorba despre ultimul capitol din "Amintiri..", când Nică pleacă din sat şi părăseşte şi vârsta copilăriei - fragmentul chiar e frumos, pe lângă tripla comparaţie iniţială, adică să scoţi un urs din bârlog, să smulgi un prunc de la sân sau un ţăran de la munte să-l strămuţi la oraş! M-am gândit că e greu să creeazi asemenea echivalenţe, cum să spui, să împiedici o pisică să prindă şoareci, să împiedici un nebun să arunce o priatră şi pe ceilalţi să se ducă după ea...
RăspundețiȘtergereApoi, îmi place inversiunea, "dragu-mi era satul nostru, cu Ozana cea frumos curgătoare şi limpede...", "mâhnirea" cetăţii Neamţ, "mândrele dealuri", precum felul în care "îţi saltă inima de bucurie..."
Apoi, am vorbit despre scriitor - aici, povestea s-a cam încâlcit, căci copiii au găsit date cam plictisitoare şi nu au făcut exact selecţia pe care aş fi vrut-o. Pe scurt, au scris că scriitorul a făcut Şcoala Pedagogică (dar n-au ştiut că de acolo a ieşit învăţător), că a avut un fiu, Constantin, că a fost diacon, dar a fost şi mandatar la un chioşc de tutun ("doamna, ce e aia mandatar?"), că a murit de atac cerebral, că e înmormântat la cimitirul Eternitatea din Iaşi. Am refăcut informaţiile şi a reieşit că: avea, cum zice Călinescu, la un moment dat 7 motani, pe unul îl chema Titu (de la Maiorescu, desigur!), că a fost prieten cu Eminescu şi şi-au scris frumos unul altuia, că a tras cu puşca-n ciori, şi-a ras barba şi mustăţile şi a fost răspopit, că a făcut primul abecedar românesc, că a murit în noaptea de Anul Nou, când veneau copiii cu pluguşorul, în acelaşi an cu Eminescu. Şi cam aşa...
Fetiţa noastră, draga de ea, are 3 ani şi deja e cu ochii pe televizor: "Mamă, vreau şi eu de-aia!" "Ce vrei, mamă, bere?" întreabă Cici. Şi Dăriuca o întoarce, cum a întors şi vătraiul în sobă, vreo juma de oră, căutând cenuşă ("Cred că am o idee!"), să o dea pe jos, evident: "Bere pentru copii!" Mănâncă pufuleţi de-a latul, nu de-a lungul, ceea ce e complicat, că trebuie să facă ceva efort. Când a primit ghiocei, de la Gabi, prima dată anul ăsta, nu a vrut să-i pună în apă, "că se udă". Apoi, umbla după ei, prin casă, "Unde sunt plantele mele?"
RăspundețiȘtergereCe fel de an e ăsta? Pentru mine, există oricum ani îngrozitori, nu mă aşteptam la aşa ceva pentru 2011 - cutremur devastator, apoi radiaţiile alea nenorocite, o Japonie îngenunchiată şi nu numai, ca acum să înceapă să plouă cu proiectile în altă parte. E impresionant cum reacţionează japonezii, parcă sunt de pe altă planetă, îşi ţin durerea-n frâu şi-şi văd de treabă - au reparat un drum în 4 zile, l-au făcut ca-n palmă! Imaginile de la televizor creează empatie, nu poţi să nu te gândeşti la viaţa altor oameni, deşi, o ştim cu toţii, "nu poţi simţi durerea de dinţi a altuia!" (cred că e Wittgenstein). Unii mă tot înnebunesc pe-aici că e vorba despre o hiperlună, prea mare apropierea de Pământ... vorbe de babă sau nu, ideea e că suferinţă e prea multă pe lume... şi bucuria la fel, să sperăm.
RăspundețiȘtergereLa clasa a IX-a am discutat despre mitologia iubirii şi am ajuns la androginul platonician. Povestea e cunoscută - acea entitate, jumătate bărbat, jumătate femeie, autosuficientă sieşi (hermafroditul); zeii, geloşi pe fericirea oamenilor, au tăiat acea sferă în două şi de atuci o jumătate o caută pe cealaltă. Ana Blandiana are o poezie uluitoare, intitulată "Cuplu":
RăspundețiȘtergere"Unii te văd numai pe tine,
Alţii mă văd numai pe mine,
Ne suprapunem atât de perfect
Incât nimeni nu ne poate zări deodată"
până aici e impresionantă simetria, suprapunerea exactă şi neputinţa celorlalţi de a vedea şi de înţelege. Şi cât de greu e să ajungi la cecălalt:
"Cum esti?
Dacă ridic braţul
Şi-l întind mult înapoi,
Iţi descopar clavicula dulce
Şi, urcând, degetele îţi ating
Sfintele buze"
Urmează trista aşteptare a morţii:
"Vom muri deodată sau unul va purta,
Incă o vreme,
Cadavrul celuilalt lipit de el
Şi molipsindu-l lent, prea lent, cu moarte?
Sau poate nici nu va muri întreg
Şi va purta-n eternitate
Povara dulce-a celuilalt"
În fine, cel mai frumos este finalul, mi se pare însă şi cel mai greu de înţeles:
"Oh, numai noi cunoaştem dorul
De-a ne putea privi în ochi
Şi-a înţelege astfel totul,
Dar stăm spate în spate,
Crescuţi ca două crengi
Şi dacă unul dintre noi s-ar smulge,
Jertfindu-se pentru o singură privire,
Ar vedea numai spatele din care s-a smuls
Însângerat, înfrigurat,
Al celuilalt."
Smulgerea de celălalt se soldează cu imaginea însângerată a spatelui din care tocmai s-a rupt.
Greu de definit poezia, în general, şi mai greu de interpretat, "Un limbaj redus la esenţele lui" (Ezra Pound)
RăspundețiȘtergereAud la radio că au fost prinşi nişte infractori din "clanul Sadoveanu". Ia uite-te!
Poveste comică de la nenea Virgil, cu care discutăm despre cum a început prostia în timpul comuniştilor. Mi-a povestit că era director de şcoală, pe undeva prin Piatra Neamţ, şi şedinţele cu directorii erau prezidate de un tip cu şcoală puţină, care spunea o prostie la 2 vorbe. Sala râdea de mama focului, însă el credea că e de bine, că oamenii râd cu el, nu de el. Ei bine, tipul ăsta (care prezida şedinţele cu directorii de şcoală!) se duce să-şi termine studiile, undeva, într-o clasă specială. Şi, pe bilet, la chimie, trebuie să vorbească despre grupa halogenilor, în special despre iod. Ce crezi că spune el:
RăspundețiȘtergere"Iodul este fiul caprei!"
Vorba asta cică a rămas aşa, ca un fel de salut printre prieteni - "Ce mai faci? Iodul este fiul caprei!"
Am grădina plină de viorele, nişte flori mititele şi albastre-albastre, ies, sărmanele de ele, printre frunzele uscate, rămase tot acolo (până o să am ceva timp). Să zicem că a venit primăvara. Prima veste uluitoare este că în 2 săptămâni va aparea "ancheta" noastră în D.V. Wow!Înainte vreme o veste ca asta m-ar fi bucurat cu asupra de măsură. Azi mă bucură pur şi simplu, dar, în acelaşi timp, îmi răsuceşte un cuţit în rană, fiindcă cine s-ar fi bucurat cel mai mult nu mai e. Încep ziua cu o căutare. Am găsit nişte versuri frumoase din Topîrceanu, pentru cei mici:
RăspundețiȘtergere"Ies gospodinele/ Iuţi ca albinele, / Părul le flutură,/ Toate dau zor./ Unele mătură,/ Altele scutură/ Colbul din pătură/ Şi din covor. (Rapsodii de primăvara)
Cred că se vor potrivi (versurile) şi pentru tanti Doina, ştim noi de ce, astăzi în mod special!
Mă tot străduiesc să termin "Zilele regelui", un roman de Filip Florian. Dar, cum îl citesc cu creionul în mână, ca pe un exerciţiu de stil, va mai lua ceva timp. De fapt, nu despre Carol I este vorba, cum s-ar putea crede, ci despre... dentistul lui, tot un neamţ, şi despre motanul său, Siegfried. O trecere frumoasă, aproape simetrică, de la rege, la dentist... Acţiunea ca acţiunea, pe tema călătorului străin care vede altfel, din afară şi pitoresc, lucrurile cu care noi ne-am obişnuit,că nu s-au schimbat prea mult, dar stilul... să-ţi dau câteva exemple:
RăspundețiȘtergere- venind vorba despre un discurs - "n-a îmbrăcat haine de gală pentru a primi în dar cheile oraşului, n-a ascultat discursul primarului (care suna cam aşa: Suverane al României! Ţi-am dat coroana lui Ştefan cel mare şi a lui Mihai Viteazul, de astăzi înainte străbunii tăi, redă-i şi tu antica sa splendoare..."), n-a răspuns în franţuzeşte, stârnind întâi rumoare, pe urmă aclamaţii şi la sfârşit o ploaie torenţială (prima după trei luni de secetă)";
-"s-a oprit la o răspântie şi a băut bragă, a ocolit câteva baligi de cal şi o curcă moartă (duhnind), s-a ferit de o droşcă încărcată cu lemne de foc, a cumpărat o plăcintă cu mac şi aşa, mestecând, a hotărât să se tundă";
-"adus şi dus în goana cailor, a prins aripi până la ieşirea din oraş şi a ridicat un nor gros de praf de-a curmezişul câmpiei, uriaş, ca o coadă înfoiată, a băgat în sperieţi câinii, graurii şi popândăii, a lăsat babele cu gurile căscate )şi ştirbe)"... - el fiind, repet, dentist!
-"încă nu căzuseră de acord ce e leuşteanul şi nici zilele nu intraseră în sac..."
-"ghetele aveau nevoie de noroc când se afundau în bălţi şi noroi, iar pelerinele se umpleau cu stropi maronii, puzderie, de pe urma birjilor grăbite..."
-"Lipscaniul semăna cu un râu, în albia căruia nu apele (bălţi şi băltoace), ci oamenii curgeau tihnit."
-regele scrie rudelor sale, mai ales surorii, Maria, şi "literele, virgulele, punctele şi semnele de exclamaţie, toate, ca şi cum cerneala ar fi fost compusă din uluire şi regrete, îi inspirau doar ironia sorţii..."
-din când în când, regele şi medicul se întâlnesc la o halbă, în anonimat, păstrând o "tăcere împovărată, nici stânjenitoare, nici mută." Apoi, "pe canapea, tăcerea se dă la o parte..."
La filosofi se discută despre intoleranţa care se naşte când adevărul devine mai important decât iubirea. Mi-au plăcut exemplele de la început, referitoare la tabieturile fiecăruia într-o casă comună - unii care strâng pasta de dinţi de mijloc şi cei care o folosesc cum trebuie, de la capăt, despre cei care spală vasele imediat după masă şi cei care le lasă acolo un timp... incongruenţe mici, tolerate pentru ca liniştea, împăcarea şi buna convieţuire, în genere, să triumfe.
RăspundețiȘtergereÎn rest, o imagine cu Mişu Fotino, greu de recunoscut, deja retras din teatru, într-o casă frumoasă, cu multe fotografii şi afişe, dar singuratic şi surd... Un actor mai tânăr povestea despre cum, în timpul comuniştilor, Mişu Fotino deschidea o fereastră, la teatru, când i se acrea de tot, şi striga: "La Paris pute bine! Vreau să pută şi aici a Paris!". Îşi permitea, zicea tânărul, lui Fotino nu aveau curajul să-i facă nimic... Apoi, altă imagine, cu Florina Cercel, vorbind despre cum a rămas văduvă la 29 de ani şi cum, în planul profesiei, i s-a întâmplat mereu ceva care a salvat-o existenţial.
Găbiţă iar mi-a făcut o surpriză, lemnele sunt deja în sobă, aranjate (având în vedere antecedentele mele negative în relaţia cu focul!), o să se încălzească repede sobiţa... În rest, corectez lucrări şi râd amar - un elev îmi scrie că rolul cratimei în structura "ştergându-se" este să se arate cum personajul se şterge pe sine! E scris adânc, mon cher! Ai observat finalul tipic comediilor caragialiene: "Muzica! Muzica!
Văzând că cei de la a XII-a nu se îndeamnă la citit, le-am dus eu cărţi, de la mine. Cel mai adesea, cărţile mele se întorc vizibil citite, adică e vai de ele. O fată, pe care o consider sensibilă (scrie poezii, e atentă, în general) a primit Gabriela Melinescu, "Jurnal suedez". Mi-a adus cartea fără să fi înţeles, după ce a citit!!!, că autoarea a fost iubita lui Nichita Stănescu... N-am rezistat şi, cu înverşunare, am xeroxat, în ora următoare, 2 pagini pentru fiecare şi le-am dus un fragment minunat despre o iubire care a devenit prietenie (între oamenii normali, o asemenea relaţie mi se pare oribilă, la poeţi, e altceva!).
RăspundețiȘtergereEa vorbise cu Nichita, el împlinea 44 de ani (pe 31 martie) şi se simţea rău - i se pare că, pe muzica lui Brahms, inima i s-a oprit. Brahms însuşi trăgea îngăduitor de el, ca un tată, să-l scoată din somn: "Trezeşete-te, beţivanule!" Nu era Brahms cel care trezea, ci un prieten... La fel de frumoase sunt imaginile despre civilizatele oraşe scandinave, cu pescăruşi care zboară în cercuri perfecte, cu veveriţe ce urcă elegant în copacii din faţa caselor, cu lumina aceea puţină, care le dă tuturor o stare de exaltare.
Mihăiţă m-a păcălit dimineaţă cu un mesaj on-line, mi s-a părut aiurea, nu vedeam care e legătura, până m-am prins eu că e de-a păcălitorul! Şi eu i-am păcălit pe elevii mei. Celor de a noua le-am spus că le dau lucrare (deşi tocmai le adusesem una!), iar ei au protestat vehement, s-au sucit, au întrebat din ce... Celor de la a X-a le-am spus, după ce am vorbit despre Luceafărul, că au de citit până marţi Faust al lui Goethe şi Maestrul şi Margareta... şi-au notat conştiincios, nu a protestat nimeni, bănuiesc că unii au citit deja, şi-au făcut repede socoteala că e timp. Din păcăleala asta sigur o să iasă ceva, adică unii chiar vor citi...
RăspundețiȘtergereÎn curte au apărut tot felul de flori albastre, violete, zambile, frunzele de lalele şi de crin, iar via "plânge", după ce am tăiat-o.
Citesc, abia acum, Memoriiile unei gheişe, Arthur Golden, o carte de la "Raftul Denisei", pe care am tot ocolit-o din pricina popularităţii ei. Bineînţeles, este un roman cu "reţetă", scris în aşa fel încât să placă. Oricum, văzusem şi filmul. Mi se pare că traducerea e foarte bună, e creatoare de imagini - de pildă, spune personajul că a te naşte în locul X e ca şi cum ai face ceai într-o găleată! Mâinile unui pescar stânjenit sunt neîndemânatice, ca prinse într-o plasă de peşte. În fine, ochii unei femei au devenit cenuşii pentru că au fost înţepaţi şi a curs toată cerneala din ei.
M-am hotărât să cedez şi s-o citesc (aşa cum am făcut şi cu Harry Potter odinioară) pentru că o fată de la a VII-a a vorbit despre ea colegilor, cu foarte mare căldură... Am prejudecăţi de cititor, ştiu asta...
Duminică seara, Dăriunţa în vizită, cu umbreluţă roşie, cu ditamai buburuza ca model. Pisicile scapă ieftin, e deja întuneric. Cum vine, îşi dă jos hainele. La calculator,unde aşteaptă desene cu Donald şi veveriţele, ajunge şi fără ciorăpeii roz. Vreau să o încalţ şi mă aleg cu o palmă pe burtă şi cu o privire elocventă. O deranjez... îi spun că are ciorăpeii de păpuşă, nici nu cred că sunt ai ei. Se întoarce spre Cici şi mă pârăşte - "a zis Mi-hai-la că ciorăpeii sunt de păpăşă şi nu sunt! sunt ai mei!" Revine la desene, e foarte atentă, iar eu încep să fac vocile şi să "traduc" fiecare rol. Între timp, ea ronţăie o felie de măr, un cotor de morcov şi cere apă minerală, apoi apă rece. A ei, la sticluţă, nu e bună. Gabi se execută. "Ce mai zice, Mi-hai-la?", adică Donald... îi mai spun şi ajungem la veveriţele dansatoare de step: "I'm Chip, I'm Dale..." Alege versiunile vechi ale desenelor, nu pe cele actualizate... O încălţăm cu ciorăpeii după ce o condiţionaă - ne mai uităm la desene dacă.... acceptă fără nazuri, e fată deşteaptă. La final, când o întreb ce a făcut în parc, îmi spune de Maria (una dintre tovarăşele de joacă, mai mică, un an şi opt luni) că nu e cuminte, "bagă nisip în gură"!
RăspundețiȘtergere“Tu nu mai eşti fetiţă mică, dar nici mare,
RăspundețiȘtergereIată de ce te dăscăleşte fiecare.
Nu-ţi place asta, ţi-este ciudă, ştim,
Tot ţi se pare că vrem doar să te jignim.
Dar noi din viaţă am cules înţelepciune,
Deosebim o faptă rea de cele bune.
În viaţă trebuie să fii îngăduitoare,
Să lupţi mânia s-o alungi chiar când te doare.
Anul pe care tu l-ai împlinit acum
E un an vrednic, plin de roade, un an bun,
Ai învăţat, atâtea cărţi frumoase ai citit,
Deci nu poţi spune că te-ai plictisit.
Şi-acum cu-mbrăcămintea-te-aud ades:
Cum să mă mai îmbrac? Şi cu ce, mai ales?
Rochii, şorţuri, fuste, mi-au rămas scurte toate,
Cămaşa, uite...Asta-i cămaşă? E jumătate!
Pantofii parcă-s de păpuşă, nu ai mei-
Câte necazuri n-am avut cu ei!
Ce vrei, dacă eşti mică şi creşti mereu, fireşte
Că nimic nu ţi se mai potriveşte!
Este poezia pe care Otto Frank o scrie fiicei sale, Anne, când aceasta împlineşte 14 ani, fiindcă nu are altceva să-i dăruiască. Acţiunea se petrece în timpul războiului, când familia Annei se ascunde în podul unei case din Amsterdam. Anne primeşte cadou un jurnal, îi dă un nume, Kitty, şi notează, la 3-4 zile, ce li se întâmplă. Un timp, mimează cu toţii normalitatea, îşi văd de treburi, fetele învaţă, citesc cărţi în limbi străine, îşi scriu scrisori unul altuia, deşi locuiesc laolaltă, în acelaşi perimetru îngust şi izolat de lumea din afară.
Am citit ediţia din 1959, cu traducerea excelentă a lui C-tin Ţoiu. Există o versiune în engleză şi pe net. Cartea e foarte cunoscută în Occident.
http://www.scribd.com/doc/7352376/Anne-Frank-The-Diary-of-a-Young-Girl
Tot Dariuţa, "unde sunt strugurii?"
RăspundețiȘtergereUn elev, care a citit Makine, "Testamentul francez", îmi spune că l-a impresionat o imagine - când a sărit în aer o cale ferată, şi linia s-a ridicat în aer, ca o scară la cer...
O strâng pe mama în braţe şi o drăgălesc, ca pe copiii mici, şi-i spun că n-a îmbătrânit. Ea mă contrazice, râzând... în vis.
Mi-aduc aminte din vorbele de duh preferate ale neamului: "Prostu-i prost, şi-n ziua de Paşte!" (mama); "Ce mai faci/zici, cumetre?!" (tata, cu un ton de reproş); "Arde focul de Săgeata!" (tataia, când aprindea focul, din copilăria lui);