azi aveam la consult 2 paciente complicate programate la 40 de minute diferenta una de alta dar au venit cam in acelasi timp.
amandoua vad foarte putin. adica una imi poate numara degetele cam la 30 de cm distanta cu un ochi - celalalt e pierdut, nu vede nici lumina-. a doua vede un 10% cu greu, tot asa cu un ochi, cu celalalt percepe doar cand ii flutur mana in sus si in jos. ele se cunosc pentru ca aici exista o organizatie foarte bine pusa la punct pentru persoanele cu discapacitate vizuala, au tot felul de reuniuni, au propria lor loterie gen loto-prono, intr-un cuvant ca sunt foarte activi si socia(bil)i.
ei bine, cand stateau in sala de asteptare, uneia ii suna mobilul. Buna, sunt Pepita. Buna, Pepita. Auzi, tu esti cumva in sala de asteptare la oftalmolog? Da.Ei, ce bine, hai ca inseamna ca esti tu, sunt chiar aici in spatele tau.
Una o recunoscuse pe cealalta dupa voce dar cum nu putea sa stie daca e ea cu adevarat decat daca se apropia la o palma de fata ei, a preferat sa o sune pe mobil ca sa se asigure...
Cand a intrat, pacienta care o sunase pe cealalta mi-a povestit razand scena: doamna doctor, va inchipuiti daca nu era ea, sa stai linistit sa intri la doctor si deodata vezi pe cineva ca se apropie de tine asa, mai mult si mai mult, intrebandu-te: esti tu? cum s-ar fi speriat? asa ca am decis sa o sun.
in timp ce imi povestea, ridea in hohote de comicul situatiei.
si deodata mi-am dat seama cat de greu trebuie sa fie sa traiesti viata de zi de zi in conditiile astea de nesiguranta, atatea incertitudini, atatea momente de teroare de necunoscut.. nu vorbesc in plan o, cate peisaje nu vede, cate picturi si cine stie ce altceva nu o pot bucura, nu, nu, eu ma refer la viata cotidiana, cu cate greutati se confrunta cand se schimba ceva in rutina lor zilnica..
si imediat dupa ce am inteles asta, m-am simtit foarte mandra de ele. Pacientele mele sunt 2 femei curajoase, care zambesc mereu. nu stiu cat zambesc "pentru ca", si cat " in ciuda" , dar ..does it really matter?
cateodata ma mandresc cu rasa umana. urma scapa turma. iupiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!!!...
Oana, când vine vorba de Pepita mă gândesc la femeile disperate din filmele lui Almodovar (ştiu că ţie nu-ţi place în mod deosebit, dar mie chiar mi-au rămas la suflet câteva filme, să zicem Hable con ella, Carne tremula, Todo sobre mi madre, La mala educacion). Femeile astea vorbesc mult despre ele şi despre bărbaţii lor infideli. Circulă cu taxiuri dubioase, conduse de taximetrişti dubioşi. Îşi smulg părul din cap când descoperă că sunt înşelate. Promit răzbunare. Intră în arena ca matadori. Au o viaţă măruntă, cu multe şi de toate. Sfârşesc în lacrimi şi în poveşti despre naivitate şi kitsch. Are Almodovar un amestec de tragic şi grotesc într-o dozare unică. Pepita e de acolo! Am uitat să spun că vorbesc mult la telefon!
RăspundețiȘtergereÎn grădină au înflorit ghioceii, ai să-i vezi şi tu, sunt grăsuţi, unii nu au loc de frunzele uscate şi au ieşit la suprafaţă doar cu căpăcelul lor alb, adică sunt piticii piticilor. Aseară, când au venit D. şi A., nu aveam nimic de mâncare, nu ştiam că vin, aş fi făcut ceva, cum mă pricep. Le-am dat nuci cu pâine şi, deşi îi suspectez că se abţin (pentru dietă, pentru că era seară), au mâncat totuşi şi mi s-a părut că, pentru ceva vreme, ne-am întors în timp, în copilărie. Atunci mâncam mere, pe care le sustrăgeam din pod, din nişte lădiţe - erau galbene, învelite în foi de hârtie şi aveau gust. Miroseam toţi a mere, iar noaptea, când ne lăsau ai noştri singuri în casă (ei stăteau la bucătărie), se auzea o ronţăială! Miha
RăspundețiȘtergereOana, cum tu nu scrii prea mult, am recitit azi o parte dintre textele tale, de fapt, aproape toate. E atâta subtilitate în ce scrii... mă uitam la BM şi PM, povestea cu ploaia, cum apropie oamenii, creează o microlume, spui tu. Şi finalul, cu ce reprezintă statutul de femeie măritată, ce să mai zic despre stil?! Scrii minunat, ştiam că scrii minunat, dar orice re-lectură este un prilej de a-ţi studia scriitura, mecanismul acela interior care o condiţionează şi-i dă farmec.
RăspundețiȘtergereApoi, am citit de pe un blog pe care îl ai în listă, cineva River. Mi-a plăcut că face jurnalul vârstelor mici, foarte frumos, cum se descurcă cu 3 copii mici, cum se trezeşte dimineaţă să spele băieţii, să o liniştească pe fetiţă, să pregătească masa, cum se gândeşte la soţul ei, cum continuă ei să aibă o viaţă de adolescenţi, cum ţin unul la celălat... Totul cu naturaleţe, cu mult firesc... Mi-am adus aminte iar de ce ai scris tu, de la tanti D. poveste - că multe femei sunt măritate, dar puţine ştiu să aibă o familie, să se bucure de lucrurile mici, de îmbrăţişările piticilor şi să vadă în copii, atât de frumos, nişte personaje de poveste, cum e zâna de fetiţă... Într-un fel, ştiu şi eu cum e... Avem şi noi o zână de fetiţă (e şi zâna mea, deşi eu sunt doar mătuşa Mihaila!) şi lumea se-nvârte după zâmbetul ei... Cu drag, Miha
Ups, iertare din nou, am citit şi river, superb, dar povestea cu copiii este dincolo, la zizi online...
RăspundețiȘtergereMi mundo, tu mundo, el mundo entero, se plasma, se encarna en cuatro palabras. Hermoso que es vivir!
RăspundețiȘtergereQue lastima que, dia tras dia, olvidamos...
Azi era foarte cald în clase, poate de aceea am fost mai lipsită de enrgie ca de obicei.
RăspundețiȘtergereLe citeam copiilor din "Orbitor" un fragment frumos despre nişte copii care cresc în cartier şi, în lipsă de ocupaţie, se plimbă toată ziua cu troleul şi cu tramvaiul, întrebându-se, apoi, cum de reuşeşc părinţii lor să se descurce cu venitul acasă, că e complicat, adică... În loc de monede, puneau în aparate bucăţi de sticlă, coji de nucă, capace de bere... Erau mici, cam 7-8 ani, şi îşi doreau foarte tare să fie eroi şi să scrie despre ei în revista "Luminiţa"... Şi copiii mei nu au râs cine ştie ce, asta pentru că eu nu am fost convingătoare. M-am gândit, cu bruma de energie pe care o mai aveam, că o să devin, fără voia mea, ce urăsc mai mult: o profă plicti-plicticoasă.
Şi-a dat Dumnezeu şi mi-am revenit, aşa că, la ultima oră (7 seara!), lucrurile s-au îmbunătăţit considerabil. Am reuşit să scriem frumos despre "antilumi", adică despre lumile care, fiind perfecte, intră în contrast cu lumea noastră. Am juxtapus texte, ca şi cum am fi sărit dintr-o carte în alta - am plecat de la un personaj anost, care e angajat la o primărie de ţară, unde stă înconjurat de ştampile şi dosare, într-o încăpere cu godin şi duşumele mirosind a petrosin. Omul acesta citeşte şi, când deschide cartea, "sare" în altă lume - fiecare şi-a ales tipul de roman preferat pe care să-l pună în faţa personajului: SF, poliţist, de dragoste, eu am luat westernul. Cititorul (funcţionarul) crede în adevărul lumii ficţionale şi reuşeşte cumva să "treacă" dincolo... doar când dă pagina se-ntoarce, o clipă, doar o clipă, în odaia cu godin. Miha
Astazi lucrăm mult pe scriere creativă, compuneri cu început dat, ceva de genul: "Se aud bubuituri în uşă...", "Doi băieţi se certau, tabla era neştearsă...", "Mă uitam, prin geamul vitrinei la...". Bubuiturile se aud în timp ce Carla vorbea la telefon, reuşeşte să deschidă, cu ceva întârziere - în prag, varianta ei cu 20 de ani mai în vârstă scotocea după chei într-o geantă-sac, cu un maldăr de foi în braţe... Băieţii se certau pentru un sandvici, de care trăgeau, unul în hăis, celălalt în cea. A câştigat cel mai gras dintre ei! Morala a fost că cei mai bine clădiţi n-ar trebui să se ia de cei mai mici (G. este un băiat înalţuţ, dar mai fragil). T. a considerat că e geamul-vitrină al unui muzeu cu oase de dinozaur - un buldog cu botniţă era plimbat pe acolo de un paznic, până la urmă, câinele, care saliva (!), se-nfige într-un schelet de dino, care se face praf, căzând peste buldog. Dintre cele mai frumoase... Miha
RăspundețiȘtergereai bagat de seama ca de la o vreme, anotimpurile devin la fel? primavara asta a mai fost si anul trecut, imi pare mie. sa imi spuneti daca si voua vi se intampla sa descoperiti anotimpuri gemene in viata voastra! Multumesc.
RăspundețiȘtergereDouă chestiuni rezultă de aici:
RăspundețiȘtergere1.că primăvara şi "geamăna" ei ar exista simultan afară şi în amintire, ceea ce nu e tocmai rău (cât mi-aş dori să se mai poată, în cazul meu!)
2.că există o percepţie egală a timpului, stimuli care ne trimit mereu înapoi, la experienţe deja traversate; doar că re-trăirea presupune o trăire din nou, adică o traversare a clipei la aceeaşi intensitate ca în trecut; iar nu e rău.
Mih...aaaa!
Să reluăm, Oana, dialogurile noastre… Din nou despre filosofi, astăzi discuţia a privit iubirea, ca întâlnire privilegiată a 2 entităţi care trebuie să elimine contratimpii ca să fie împreună. Subiect grav, îngropat în banalităţi. Despre cele 3 etape ale iubirii, prin care trece orice pământean care, iubind, are un fulgurant acces la absolut: 1. faza inaugurală, euforică, ce presupune exaltarea a 3 valori (eternitatea – „Ne vom iubi veşnic!”; predestinare – „Suntem făcuţi unul pentru celălalt”; unicitatea – „Iubirea noastră e unică!”) 2. cerul devine tavan, o anumită sedentarizare a sentimentelor, erosul în papuci; 3. dezvrăjirea.
RăspundețiȘtergereAlexandru Peleologu, invocat pentru ideea că iubirea adevărată nu e cea a lui Romeo şi a Julietei, ci cea a lui Conu Leonida şi a Efimiţei („ca dumneata, bobocule, mai rar!”), bazată pe admiraţie.
În faza ei toxică, iubirea conjugală devine o idiosincrasie reciprocă, să faci alergie la celălalt – ca în anecdota cu cei 2 bătrâni, ajunşi pe patul de spital: „Ptiu!” zice el, „Ptiu!” zice ea!
Pe scurt despre neputinţa de a trăi continuu un asemenea sentiment dezintegrator, căci îi iubire, o spune Ortega Y Gasset, migrezi virtual către celălalt. Soluţii – 1)intermitenţa, îl mai laşi câteva clipe pe celălalt şi te întorci la tine sau 2)soluţia arabă, amânarea, trăirea în fantasmă.
- cei care iubesc par vrăjiţi, ceilalţi îi privesc ca pe nişte nebuni;
- iubirea realizează o rupere de nivel, de comunitate, o rupere de sine;
- e nevoie de spovedanie între cei doi, „orice plăcere sporeşte prin comentariu” (Pleşu).
- cât de importantă e „vrăjeala”, Romeo o vrăjeşte pe Julieta cu vorbele sale – ceva despre splendoarea cuvântului şi despre femeile (cinste lor!) care apreciază inteligenţa, imaginaţia, o formă a mobilizării de sine.
Scriu, Oana, despre mama, orhidee şi cărţi, astea sunt subiectele mele. Anul trecut pe vremea asta era mai cald. Atât de cald încât mama hotărâse să „scuture” soba, adică să facă o operaţiune complicată, care presupune scoaterea unor capace şi, cred, a unor cărămizi din spatele teracotei, în aşa fel încât să ajungi la fumuri. Mama avea mâinile lungi şi, de obicei, reuşea să scoată funinginea cumva, cu braţele pe post de şarpe, răsucite printr-o uşiţă, şi treaba ieşea bine. Doar că anul trecut mama a zis să încercăm cu un aspirator pe care nu-l mai foloseam, să tragă el, cât de cât, funinginea. Aspiratorul nu trăgea bine şi, în plus, a răspândit în jur o ceaţă afumată, înecăcioasă. Atunci, când mama făcea pe coşarul, iar eu o asistam, ţinându-i aspiratorul, a sunat telefonul şi am ştiut că problema cu Gabi s-a rezolvat. Mama a zis că ea a adus norocul, ţi-a ieşit coşaru-n drum… M-am dus, aşa cum eram, cu funinginea pe faţă, să cumpăr flori. În fond, era 8 martie. Am găsit orhidee imense, nemaipomenit de frumoase, mult deosebite de cele violacee care au tulpinuţa înfundată într-o pastilă. Florile astea neobişnuit de frumoase, pline de lumină, îmi amintesc de mama. Azi am primit o orhidee, frumoasă şi ea, dar nu ca acelea de anul trecut, când mama era cu noi, făcând pe coşarul… Am citit azi, în Saramago (Călătoria elefantului), că omul ajunge întotdeauna acolo unde este aşteptat. Oare aşa stau lucrurile?!
RăspundețiȘtergereIeri (şi azi) chiar a fost o zi a surprizelor, de toate felurile.
RăspundețiȘtergereCei de la a IX-a mi-au adus multe flori, ca la grădi, aproape fiecare cite o zambilă, cite o lalea, acolo, fel de fel, rezultatul fiind înduioşător. Nu am avut buchete impresionante, ci bucheţele - când se fac mari începe să le fie ruşine să ofere flori, aşa că mă bucur cât pot acum. I-am învăţat cum se oferă un buchet, clasa e mai mult de jumătate din băieţi, şi le-am mulţumit. Apoi, mi-au spus că le e somn, era foarte cald în clasă, ca de obicei, şi că ce bine ar fi să le citesc eu ceva, că citesc frumos! Eu am dat-o pe modestie, că nu sunt un cititor grozav, dar ei au zis că "interpretez" şi, comparabil cu ei, nici nu am rival! Măi să fie, până la urmă, fiind noi la "Noaptea furtunoasă", chiar le-am citit, pe la sfârşitul orei, secvenţa cu Venturiano, în genunchi, făcând o declaraţie de dragoste unei alte femei, Vetei, în loc de Ziţa (pentru că cele 2 sunt surori, deci seamănă, lumina e puţină şi Rică nu vede bine, nici măcar cu "steclele-n ochi"). Ora s-a încheiat frumos, cu "te iubesc cum iubeşte sclavul lumina şi orbul libertatea"!
Când am venit acasă, târziu, pe la 19.30, nu m-am dus imediat la bucătărie. Când, în sfârşit, am ajuns şi acolo, am găsit pe masă fripturică la grătar, cu castraveţi muraţi şi prăjituri. Găbiţă! Dau telefon, mulţumesc frumos. Apoi, mm vrut să aprind focul în sobă, însă lemnele erau deja aşezate, doar să aprind chibritul! În dimineaţa asta, la duş, bag de seamă şi o butelcuţă de shower gel, "energie" şi numai ştiu cum... M-a făcut praf Găbiţă ăsta!
De fapt, e foarte important să avem asemenea mici bucurii. O luăm de la capăt, într-o nouă zi, cu alt feeling, nu?!
Văd că nu mai scrie nimeni în afara de mine, toată lumea e ocupată... Nu-mi place că acest comentariu are numărul 13, deşi trebuie să recunosc că nu am fost afectată (sau nu mai ştiu eu) de superstiţia asta. Vremea s-a schimbat brusc la noi, au sărit gradele din termometru, din păcate asta înseamnă că va trebui să-mi găsesc timp şi pentru grădină. Îmi fac curaj, oricum nu mă pricep la nimic şi nici nu ştiu cum o să tai trandafirii sau cum trebuie florile, de fapt nici nu prea disting între flori şi buruieni... Mare-i grădina, cum se zice, şi în ea mulţi sar gardul!
RăspundețiȘtergereE vineri, scoatem gunoiul. Interesant este că "ecologiştii" care scormone în bietele noastre grămăjoare de tot felul, s-au înmulţit, de fapt, vin rânduri-rânduri. Întâi, vine o ţigancă bătrână, Maria, care caută sticle de plastic, apoi vine o fetiţă de vreo 14 ani, vorbeşte puţin şi pare surdă (am rugat-o să-mi spună mie ce caută, ca să-i scot, data viitore, pacheţelul separat)- cauta cutiile mele de conserve pentru pisici! In fine, azi a venit un domn, hai mai bine să zic un bărbat, cu un sac de rafie. Operaţiunea s-a repetat a treia oară (e un gunoi bine triat, selectat). A găsit o sticlă de ulei, pe care bătrâna de dimineaţă (parcă e un personaj din Eliade, din La ţigănci) a ignorat-o. Doamne, ce viaţă şi scormonirea asta continuă prin gunoaie!
RăspundețiȘtergere