revenind la disparut, un domn roman de 67 de ani, in excursie in Barcelona, s-a indeparat de grup ca sa foloseasca o toaleta si pur si simplu nu s-a mai intors. L-au chemat, cautat, strigat, asteptat... cateva ore bune. apoi toti s-au indreptat catre hotel. au sunat la politie.uitati, e un domn asa si asa (poza de pasaport) operat de inima, care are nevoie de medicamente, are tensiunea mare, avea bani la el? nu, domnule, banii erau la mine - spune sotia- acte? nu , nu are nici un act la el, era in pantaloni scurti si toate actele le tin eu in geanta, dar stie numele hotelului? cred ca nu .. Los mossos d´esquadra au cautat in zona respectiva ¨metru cu metru¨ si nimic.
te gandesti la ce e mai rau, mai intai: ca l-au jefuit si l-au batut (dar nu avea bani! ei, poate erau huligani si l-au batut degeaba.. pai cum dom´le ca nici nu stie spaniola! pai poate atacatorii erau si ei romani , ranji politistul..) apoi ca a facut un infarct (spitalele nu au primit nici un necunoscut in ultimele 24 de ore cu semnalmentele lui..) apoi ramane ipoteza transplatelor de organe (hai sa fim seriosi, chiar dumneavoastra ati spus ca era cardiopat si ca are 70 de ani..)
grupul de turisti a plecat a doua zi inspre Madrid, nu se puteau opri toti pentru un asa ¨contratimp¨asa ca sotia a ramas in Barcelona, a sunat iarasi la toate spitalele de urgenta, a facut declaratie la consulatul roman din barcelona, apoi a anuntat la consulatul din madrid, a sunat iarasi la spitale, a declarat iarasi la politia de aici, si.. ¨primele 24 de ore sunt esentiale¨ spun toti. dupa ce trec 24 de ore, ¨primele 48 de ore sunt esentiale¨. si a treia fraza, lovitura seaca: ¨dupa 72 de ore, in general, nu mai apar.¨
mda.
trecusera deja cele 72 de ore.
am cautat pe net si am fost impresionata de cate persoane disparute exista. E o drama pe langa care trecem zi de zi, eu cel putin ignoram realitatea asta.. multi turisti au disparut in Spania, pe site apar fotografiile lor, te gandesti ca poate ¨s-au dat disparuti¨ca sa inceapa o noua viata, ca s-or fi saturat de viata lor si au gasit fericirea pe meleagurile iberice, ca poate ca poate.. si undeva in adancul mintii, gandul ca uite, pe fata asta de 14 ani poate chiar o fi sechestrat-o un psihopat si noua ne place sa credem ca a fugit cu iubitul pe care nu il agreau parintii..
si acum , sa va povestesc despre filmul din titlu. un dramón.
the dead girl. cu josh brolin, rose byrne. toni colette. brittany murphy.(nu imi suna cunoscut nici macar unul jajaja...) ¨implacable violencia emocional dificil de encontrar en el cine actual¨. (the new york times). sunt 5 povesti diferite, titluri diferite, cu un fir comun, incepe cu cadavrul unei fete blondute pe un camp. povestile care m-au impresionat pe mine sunt a doua (the sister) si a treia (the wife).
A doua poveste. the sister.
o fata bruneta , frumusica, de 20-21 de ani, sta la o masa cu mama ei intr-un restaurant nu foarte elegant. mama este plina de verva, ii tot arata o poza cu o fata blonda frumoasa, uite, nu stiu pe care sa o aleg, asta in care are parul prins in coada e mai aproape de realitate dar e in alb negru si stii ca nu imi place sa apara asa, mai bine asta, tu ce crezi , uite poza asta au retusat-o, vezi, asa arata ea acum , o lipim pe banca ei din parc, ce zici .. bruneta inghite o pastila si ii spune: care vrei tu, mama, it really doesn´t matter...
bruneta deja nu o mai asculta. se vede ca si ea sufera. sora ei a disparut acum 10 ani. si parintii continua sa o caute, sa actualizeze fotografiile, sa le puna pe stalpi, banci, pereti, geamuri, anunturi in ziare.. sunt siguri ca nu a murit pentru ca Mama in sufletul eu STIE ca nu a murit. crezi ca nu as fi simtit nimic daca ar fi murit? e imposibil, e carne din carnea mea, as fi stiut, mi s-ar fi dat un semnal, ea mi-ar fi dat un semnal. sunt sigura.
doar ca sora a obosit de atatea sperante, deziluzii, asteptare si asteptari.
si ii spune mamei: crezi ca eu nu vreau sa cred ca s-a lovit la cap si nu mai stie cum o cheama si o cresc oamenii care au gasit-o pe strada? sau ca a cazut in rau si a inotat si a ajuns la o padure si acolo au crescut-o lupii si ea nici nu mai stie sa vorbeasca? am obosit sa ma mai mint. mama, cel mai sigur e ca vreun mizerabil i-a facut cine stie ce nenorociri si pe urma a omorat-o si a ascuns-o asa de bine ca inca nu a fost descoperita de nimeni sau o tine inchisa intr-o pivnita. prefer sa cred ca a omorat-o...
toata familia din film suferea enorm, si sunt sigura ca sunt familii in viata reala care trec prin situatia asta . cred ca e ingrozitor sa nu stii daca cel iubit e in viata sau nu... tot felul de scenarii, majoritatea de groaza, nenorociti, psihopati, violatori, asasini.. si speranta care poate ca te tine in loc, nu te mai lasa sa traiesti, speri pentru ca asa e corect si ca daca nu mai speri e ca si cum ai renunta la copil, ca si cum l-ai omori tu. speri la inceput cu tot sufletul, apoi speri din frica si apoi din datorie..
sora, disperata, la un moment dat le cere parintilor sa ii faca surorii o inmormantare si ei se neaga vehement. intr-un fel, o omoara pe ea, pe singura care este inca in viata..
si asa, cu filmul de aseara mi-am amintit de povestea romanului de 67 de ani.
a aparut dupa 4 zile, teafar, la poarta consulatului din barcelona, se ratacise joi seara, nu stia pe dinafara numarul de mobil al nevestei, vineri incercase sa gaseasca hotelul, sambata ajunsese la consulat dar nu ii raspunsese nimeni la poarta, duminica la fel, luni fusese sarbatoare. Marti au sunat-o pe femeie de la consulat, ca domnul este acolo si ca sa vina sa il ia.
va imbratisez pe toti cu dragoste, azi a inflorit trandafirul japonez tiatanticoca..
Îmi place, Oana, cum dai dai tu titluri materialelor postate. Să încerc şi eu: Nume şi fotografii?! Cam aşa…
RăspundețiȘtergereUn timp m-a interesat dacă există persoane care au acelaşi nume cu mine. Am văzut la tv odată o doctoriţă care se numea la fel. Într-o revistă de didactică descopăr recent, cu o urmă de nemulţumire, că există o profă de română, de pe la Argeş, fix cu acelaşi nume plus Corina, deci o mică diferenţă! „Corina” e OK, chiar îmi place, nu-mi place să-mi împart numele cu alţii. Culmea coincidenţei a fost însă atunci când m-am dus la o firmă de catering din oraş, am stat de vorbă cu o tipă amabilă, jumătate chelneriţă, jumătate consilier relaţii cu publicul, şi, când să-mi dea numărul ei ca s-o contactez pentru comandă mi-a spus că o cheamă… exact ca pe mine! Am râs amândouă, a râs şi fratele meu, părea neverosimil, n-am mai dat importanţă, dar, e clar, povestea cu unicitatea individului nu e valabilă şi în cazul numelor, ba deloc!
Astăzi, cineva îmi trimite o adresă, s-o adaug în lista de messenger. Cum sunt precaută, mă uit la detalii, nu dau click din prima – numele îmi era perfect necunoscut, ceva de genul XY. Bun, tastez pe google şi găsesc variante: 30 000 de rezultate în 32 de secunde! Mai întâi, un tip dubios, în pulover negru, gen mafiot-în-intenţie, cu bărbiţă de prost-gust, cam pe la 30, într-o fotografie dizgraţioasă: stătea pe un fotoliu din anii 90’ (gen imitaţie de catifea, maroniu în degradeuri, cu model safari!), picior peste picior, dar fără pantofi, în şosete negre, întinzând un pahar plin ochi (vin sau altceva închis la culoare), a cinste, către cel care-l fotografia. În spatele lui, dincolo de speteaza înaltă, ca de avion, a fotoliului şoc-şi-groază se văd întrerupătoarele, închise la culoare şi ele, pe fundalul bleu-ciel al peretelui de sufragerie?! Bun, pe Facebook alte poze pentru acelaşi nume – de la un reverend de culoare (numele are o tentă internaţională, deşi poate fi perfect neaoş), la un copil cu ochi oblici, „in action”, cum se precizează sub fotografie. Apoi, cu acelaşi nume, un adolescent pletos şi grăsuţ, făcând un tort slinos în bucătăria slinoasă, un domn cu părul alb, gen director de întreprindere neprivatizată, într-o conferinţă de presă, un domn respectabil, la costum, pălărie şi ochelari, cu un trombon în braţe şi, ca să nu mai lungesc lista, un bebeluş. Ei, cam care dintre aceştia doreşte să fie în lista mea de mess?! Obsesia aceasta, în general a tinerilor, de „socializa” aiurea, în necunoscut, cu necunoscuţi îmi aduce aminte de un titlu din săptămânile trecute, ceva de genul: „Nu ai 5 467 de prieteni, ci numai 2-3!” – despre precaritatea prieteniilor virtuale, cele care nu te pot împiedica să faci gesturi disperate, cum ar fi făcut-o, probabil, cei 2-3 prieteni, dacă i-ai fi avut cu adevărat lângă tine.
Trandafirul japonez al mamei e încă înflorit, mă urmăreşte de la fereastră cu frumuseţea lui delicată, e roşu, simplu şi caută lumina, ca noi toţi.
Oana esti sensibila si trista intr-o lume careia ii apartii asemeni trandafirului tau doar pe jumatate.
RăspundețiȘtergerePare sa-ti lipseasca ceva major.
Cainii sunt atasati stapanilor, pisicile sunt dedicate locului.
Tu esti o pisicuta.
Ai o tristete si o nemultumire suficienta fata de ce faci, sau cu cine faci, sau unde faci..
Cea mai mare lupta ce te asteapta va fi cu tine!
La multi ani!
De la regizorul Andrei Şerban, prezenţă extraordinară, despre căutarea tinereţii:
RăspundețiȘtergere- să nu te aşezi în ceea ce ştii, ca să păstrezi floarea tinereţii şi să rămâi viu, curios, cu sentimentul intact al întrebării; am nevoie de multe întrebări, răspunsurile mă fac să adorm;
- oamenii tineri caută, cei mai în vârstă au pretenţia că au găsit, ceea ce e profund eronat, de aici începe rutina;
- să nu te laşi dus de mecanica vieţii (grija, banul, negativismul etc.), să nu te laşi dus, altfel, mori chiar dacă trăieşti;
- nu există decât decizie individuală - trebuie să ştim că trăim într-un timp împrumutat şi că trebuie să ne trezim la realitatea vieţii noastre, a fiecăruia dintre noi;
- să-ţi găseşti locul "acasă" în tine însuţi, e singurul "acasă" pe care ni-l putem permite;
Pleşu şi Liiceanu vorbesc despre ură şi invidie. O împărţire a urii născute din 1. sentimentul nedreptăţii 2. din invidie 3. din sărăcie. Spre deosebire de mânie (care este isterică), ura e sistematică, ordonată, rece.
- "A fi urât devine un simptom al reuşitei; suprema confiremare a binelui pe care l-ai făcut e ura pe care ai stârnit-o" (Liiceanu);
- "Nu trebuie provocat abisul din om" (Pleşu), cu referire la faptul că avem potenţial în ale urii;
- Omul face rău unuia care seamănă întru totul cu el; nu că îi face rău unui om e grav, ci că îi face rău ca şi cum acela n-ar fi om (Pleşu);
- Există 2 feluri de a te raporta la o faptă rea - răzbunarea şi iertarea;
Mi-a plăcut ideea de la final, cum că ar exista modalităţi de diminuare a urii - luarea peste picior sau "familiarizarea" (de pildă "nea Nicu", în colocvialitatea epocii de aur). La Caragiale nu există ură, tocmai pentru că ironia o disipează. "Vă mulţumim că ne-aţi urmărit cu iubire...", încheie Liiceanu cu un zâmbet de actor, "dacă nu cu admiraţie"!
Minutul de lectură de azi este, cred, foarte frumos, pentru că vorbeşte despre dimineţile în care ne trezim bucuroşi (cred ca sunt atât de puţine, de obicei ne trezim cu faţa la cearceaf), despre dimineţile când lumina are foşnet de frunză, foşneşte (se vede, se aude!), şi aerul din cameră miroase a creioane ascuţite îndelung şi a hârtie neîncepută - mai ţii minte caietele noastre de la început de an şcolar, cu foi dictando, mirosind încă a cerneală, tipografică, acele caiete neîncepute..., despre dimineţile când nu ai chef să te încalţi de tot, adică intri direct în pantofi, nu-ţi mai trebuie şosete, despre dimineţile când nu mai ştii ce zi e, fiindcă nici nu contează.
RăspundețiȘtergere...să fie o dimineaţă copilăroasă şi moale
Prin care, trecând, lumina să scoată
Foşnet de frunză uscată;
Şi miroase-n odaie
A creioane ascuţite prelung
Şi-a hârtie neîncepută;
Din gânduri, din dragoste
Sau numai din somn trezindu-mă
Bucuroasă, buimacă,
Să trag pe mine o haină,
Să ies năucită în stradă
Cu picioarele goale-n pantofi
Şi să întreb fericită:
Ştiţi cumva în ce an suntem?
Dorinţa – Ana Blandiana
Pentru creativitate, cei mici au avut de continuat o frază - "Scăpasem pixul pe jos şi fruntea mi-a transpirat imediat..." Mereu surprinzători, dragii de ei, au găsit soluţiile fireşti şi le-au redactat firesc. O fetiţă a scris că s-a sprijinit de aer ca să prindă pixul, inutil, pentru că el a aterizat inevitabil într-o grămăjoară: hârtii mototolite, ambalaje de ciocolată, gumă de şters, gume de mestecat, mai multe, unele cu aromă de căpşune, şi praf, superpraf, un canion de praf în miniatură. Altcineva povesteşte cum a scăpat pixul pe jos, la ora de germană, şi toată lumea din clasă s-a uitat la el cum dispare, o clipă, pe sub bancă, să-şi recupereze pixul, îndeajuns de vizibil ca să primească o observaţie gen "Iar nu stai cuminte..." Altul scrie detaliat: ce marcă e pixul, cum se îngrijorase să nu se zgârie plasticul, mai ales că era pixul norocos, de luat la teză. O fetiţă descrie traiectoria pixului, care o nimereşte, din greşeală, pe colega ei în ochi! În fine, de la pix, la pixeli, cum vezi... Miha
He, he!
RăspundețiȘtergereSunt la birou, e patru fara zece si astept sa plec acasa. Imi zic: ia sa vad ce mai scrie Oana... Citesc si rad de una singura (e o doamna la noi in birou si ma intreb ce-o gandi???)
Imi amintesc si acum disperarea copiilor si sotiei "ratacitului" si nonsalanta lui cand l-au gasit...
E asa, un fel de rasu'-plansu'. Acum ne permitem sa radem, dar atunci...
Hai ca a batut de patru si ma duc la casa mea, unde... Ghici cine ma asteapta? Cica sotul! He, he!