dragii mei,
e soare iarasi, se apropie vacanta mea de 5 zile, pacientul de 98 de ani ieri a venit neinsotit de baieti (cum ma obismuisem..) ci de femeia care il ingrijeste si care nici macar nu a intrat in sala de consultatii, cred ca din respect pentru bolile personale (care sunt intime, chit ca e un consult oftalmologic unde nici nu te dezbraci nici nu exista momente jenante ). sau poate ca din lipsa de interes. desi pacientul mi-a comentat ca ea ii pune picaturile cu religiozitate in fiecare seara. i-am spus ca inca nu am terminat cartea (remember, 3 craciunuri memorabile..).
va imbratisez, azi a fost un post scurt gen " salut" ca am o gramada de treaba. ps citesc toate comment-urile ..
Câteva dintre cele mai recente greşeli: confuzie între "auspicii" şi "ospicii", apoi "poiana lui Johan" în loc de "poiana lui Iocan". În fine, câte ceva despre Lăpuşneanu, care "avea tenul palid", în loc de "era galben la faţă". Copiii ăştia sunt de groază, unii dintre ei mai citesc, doar că sunt superficiali. Mi-aduc aminte că le-am spus unora, la un moment dat, despre volummul lui Rimbaud, "Proprietarul de poduri", iar în lucrare a ieşit "Proprietarul de păduri"! Dar azi am greşit şi eu, la lectura unui text din Maiorescu. Se vorbea în articol despre faptul că "ţara arde şi baba se piaptănă",reproşul latiniştilor de la Şcoala Ardeleană, pentru că Maiorescu cerea "stil şi ortografie la 1868" (ideea era că "se poate şi aşa", în vreme ce Maiorescu era adversarul înverşunat al "încurajării blânde a mediocrităţii"). Eu am citit "pieptănare de barbă", în loc de "pieptănare de babă", cum era normal... Mi s-a părut drăguţ, până la urmă. Despre îngăduinţă... Miha
RăspundețiȘtergereMi-a plăcut o sintagmă de la Saramago şi o notez repede aici, mai ales că este vorba despre blog. La o conferinţă de presă, unde îşi lansa unul dintre romane, Saramago este întrebat de ziarişti mai mult despre ce scrie şi de ce scrie pe blog. Iar el, un pic dezamăgit, cu afişul mare al noului roman în spate, le răspunde câte ceva despre ce înseamnă să scrii "pe pagina infinită a internetului", fără convingerea că asta îi face pe oameni să se simtă mai aproape unii de ceilalţi.
RăspundețiȘtergereE târziu şi, cum vine sfârşitul de săptămână, vine şi tristeţea….
RăspundețiȘtergereÎn general, nu mi-o aduc aminte pe mama plângând. În vis îmi apare cum o ştiu dintotdeauna, uneori serioasă, de cele mai multe ori veselă, cu seninătatea ei de fiinţă frumoasă şi calmă, raţională, un om pentru care nu există problemă fără soluţie. Imediat după ce a plecat, la vreo săptămână, am visat-o stând lângă mine, sfătoasă, dar liniştită. Şi i-am auzit vocea, categorică sau aşa mi s-a părut: „Să nu plângi!”, pe un ton care suna a „Să nu care cumva să plângi!” Am încercat să nu deschid ochii brusc, să nu pierd imaginea ei, aşa cum mi se arăta, în vis sau în starea de veghe. Se făcuse însă dimineaţă, şi, la lumină, toate stelele pier, toate legăturile se rup… Spre deosebire de ea, eu am plâns şi plâng des. Mai nou, îmi ţâşnesc lacrimile imediat, mari, ca nişte boabe de struguri. Sunt ca o maşină de fabricat lacrimi. Eficientă. Şi acum scriu şi îmi cad lacrimile pe tastatură, cum e de aşteptat, probabil.... Cu firea asta a mea plângăcioasă am chinuit-o ceva pe mama, doar că ea mă lăsa în plata Domnului, un timp, ca să împace în vreun fel, la un moment dat, ca pe copiii aceia râzgâiaţi care vor atenţia tuturor. Am simţit totuşi cum, de ceva ani, între noi se inversau cumva, din când în când, rolurile, de parcă eu eram mama şi ea, copilul. Nu tot timpul, dar se întâmpla… Am întârziat, odată la corectare, la olimpiadă, într-o iarnă cu zăpadă multă, se făcuse târziu tare, era trecut de 10, iar eu i-am dat telefon să o liniştesc, să-i spun că nu mai stăm mult - îi era teamă să rămână singură, îi era teamă şi pentru mine, să nu mi se întâmple ceva. O colegă m-a auzit vorbind, fără să ştie cu cine, şi m-a întrebat uimită dacă am copii (ştia că nu am!) - era din pricină că vocea mea luase, în timpul convorbirii, o căldură protectoare, ca atunci când vrei să-ţi linişteşti copilul şi spui cu glasul ceea ce nu poţi spune prin cuvinte. Alt lucru interesant este că fratele meu de dincolo, Cosmin, cel pe care mama l-a pierdut la 2 săptămâni de la naştere, semăna cu mine. Asta mi-a spus mama vara asta, la spital, am întrebat-o eu, am vrut dintr-o dată să ştiu lucrul acesta, care îmi scăpase în puţinele noastre discuţii despre ce s-a întâmplat. Cosmin semăna cu mine, dacă ar fi trăit, ar fi fost cu 2 ani mai mare ca noi. M-am simţit, pe moment, de parcă în mine mama vedea doi copii. Miha
Am plâns amândouă, mama şi cu mine, foarte rar. S-a întâmplat la Iaşi, când trebuia să dau examen de admitere - aveam ore fixe de plâns, din pricina tensiunii acumulate. Apoi, după ce a murit tata, la vreo lună, am văzut-o plângând în hohote, cu teama scrisă în privire, plângea cu tot trupul, zguduindu-se de durere şi de neputinţă. O ţin minte cum era îmbrăcată în ziua aceea, într-un capot de zanana (care fusese al meu, îl purta ea), elegantă, dar prăbuşită. O priveam şi nu-mi venea să cred că mama poate să plângă aşa, cu atâta disperare. Eu am strâns-o atunci în braţe, ca să-i spun cumva, fără vorbe, că e cu mine, că ne are pe noi, că avem treabă şi trebuie să mergem înainte. Am mai plâns când ne-am luat rămas-bun, la spital, în rezerva aceea nenorocită, fără ca eu să-mi dau seama că e un rămas-bun, când ea nu mai putea vorbi şi i se adunaseră lacrimile în colţurile ochilor. I-am şters ochii şi ştiam că mă vede şi pe mine plângând sau că mă simte (nici nu ştiu dacă mai putea distinge ceva) şi vorbeam eu şi pentru ea. O rugam să nu-i fie frică, era cu noi, cu mine şi cu Găbiţă, şi-o ţineam de mână… nu-mi vine să cred că scriu despre asta, să mă ierţi, Oniţa, tu ştii cum a fost… mi-e frică să nu uit totul, ca acum, când nu-mi mai aduc aminte mare lucru din ce a fost înainte, probabil de aceea scriu… şi la fel de frică îmi e că nu voi putea să uit şi nici nu ştiu cum o să trăiesc între aceste două spaime…
RăspundețiȘtergereMemoria mea e o întretăiere dureroasă de imagini, se rup bucăţi din clipele nenorocirii noastre şi îmi blochează accesul la celelalte amintiri, cele din vremea când, deşi nu mi se părea că suntem fericiţi, aveam, de fapt, aproape tot ce ne puteam dori. Fiindcă mama era cu mine, să mă aibă în grijă şi să râdă cu mine, să râdă cu noi. Mi-e dor să-mi amintesc de mama râzând. În visele mele chinuite mama nu plânge niciodată, nu-i mai aud vocea, decât foarte rar, dar o văd liniştită, cu chipul plin de o lumină care mă linişteşte şi pe mine până vine iar dimineaţa şi eu trebuie să am grijă, cât pot şi cum pot, de ce a rămas din noi… Uneori sunt tristă ca Ovidiu în exil, la un Pont Euxin, printre barbari, corăbii prinse în gheaţă şi năvălirile sarmaţilor. Doar că nu am şi geniul lui, cu atât mai trist... Miha