pacienta frumoasa, aranjata (toate spanioloaicele au fost ieri la coafor.. prima intebare dupa operatia de cataracta a barbatilor este: doamna doctor, si cand pot sa fac eforturi, sa reiau viata matrimomniala (sic) si a femeilor: cand pot sa ma duc la coafor?) asadar o doamna de 82 de ani la controlul anual oftalmologic.
ii spun: totul e foarte bine, doar ca ochelarii pe care ii aveti nu sunt actualizati pentru departe si ca sa va uitati la televizor aveti nevoie de unii noi.
raspunde vesela: a , nu, nu am nevoie, nu ma uit la televizor, ca slava Domnului ma misc bine si stau tot timpul pe afara, ma intalnesc cu prietene, mergem la o cafea, evit televizorul pe cat pot, ca o sa am timp destul pentru el cand o sa fiu batrana si altceva nu voi mai putea face.
no comment.
Multumesc, Oniţa, pentru povestioară. Mă simţeam cam singură - singură aici, singură acasă... Mă gândesc la pacienţii tăi optimişti, care se simt atât de tineri la 80 de ani, îşi fac planuri de viitori, convinşi că vor prinde sfârşitul lumii, înaintea sfârşitului lor.
RăspundețiȘtergereAm auzit-o pe Draga Oltenu spunând un proverb chinezesc: "Oricât de cunoscută ar fi o faptă bună a ta, tot există un milion de chinezi care n-au auzit de ea!" Adaptând morala, e valabil şi la noi, numai veştile rele circulă repede, cele bune rămân într-o stare de latenţă. Rimează cu "cadenţă" - le-am explicat celor mici ce înseamnă "cadenţa luminoasă a frezei" la Creangă, nişte cuvinte care mărşlăluiesc, asemenea soldaţilor, la paradă, cu seninătate, cu ritm, în sunet de fanfară militară, cu intervale egale... efect vizual şi auditiv... Ce crezi că scrie unul dintre ei în teză?! În loc de "cadenţă", pune "scadenţa frazelor!" (are un tată patron, cred că de acolo cunoaşte acest cuvânt!).
În fine, un paradox zen: "Ştim cum e să aplaudăm cu două mâini. Dar cu una?!"
Găsesc un titlu interesant pentru ce facem noi aici - "Vitrina cu gânduri". Constat, aşa, pentru mine, a câta oară, că, dacă aş fi mai smerită, mai la locul meu, aş suferi mai puţin din lipsă de importanţă acordată de ceilalţi! Of! Povestea asta cu păcatul trufiei nu e o poveste! Despre tribulaţiile eului...
RăspundețiȘtergereAzi am avut o zi cu cele mai diverse stări de spirit. Dimineaţă, de la 9 până la 13.30, cam aşa, am fost la un curs de formare pe Managementul Calităţii - uite cum sună chestia asta! De fapt, profesorul, care a glumit mult, uneori la limită, ne-a spus şi nişte chestii interesante, pe care le ştiam, de fapt, dar care au părut brusc a căpăta mai mare importanţă:
- că fiecare şcoală ar trebui să aibă pe frontispiciu un dicton, asemănător cu cel văzut de el în State, "to dream, to learn, to care"; apoi discuţie despre ce ne lipseşte nouă, evident, acel "to care";
- că umorul ar trebui să figureze între primele 20 de calităţi ale profesorului - despre importanţa atmosferei destinse şi a apelului la metaforă, analogie pentru a lămuri copiii; cineva i-a spus despre învăţământul nostru ceva de genul: "sunteţi mediteranieni, vă place să alergaţi, se poate cădea din alergare şi e mai dureros să cazi din fugă, din păcate, nu prea are cine să vă ridice!"
- că demotivarea (a profesorului şi a elevilor, deopotrivă) este, în mare măsură, cauza deteriorării sistemului;
- că este foarte important să nu le distrugem încrederea, să nu le punem etichete; şi aici vine o poveste despre o inspecţie de grad, unde elevii au refuzat să răspundă profesoarei ca să "dovedească" adevărul spuselor ei - îi făcuse proşti o lună întreagă înainte...
În fine, mi-a plăcut că, teatral, din când în când, ne spunea invariabil, ca o stereotipie de limbaj: "Vă odihniţi un minut!"
Ştiu, teoretic, Oana, că în lume este multă creativitate, dar e uimitor să te "întâlneşti" cu ea. Ai văzut materialul despre rechini?! Până şi rechinul, fiara apelor, ăla care "fură" câte un braţ, câte ceva oricărui surfer inconştient pe coastele oceanului, poate fi îmblânzit de o vorbă bună... La piaţă se găseşte file de rechin! Brrr! Cum sună asta, cine ştie ce o mai fi mâncat rechinul ăla... şi uite că, la rândul lui, îi mănâncă unui scafandru din... palmă!
RăspundețiȘtergerehttp://www.youtube.com/watch_popup?v=WK2LpUoqX6A&vq=medium
Apoi, povestea aceea cu reverse thinking, mi s-a părut, din nou, foarte ingenioasă, cum poţi răsturna totul, dacă o iei de la capăt, ultimul capăt al enunţului.
http://www.youtube.com/watch?v=KwYcxFBlaBU&feature=related
În fine, trebuie să caut o carte a lui Andrei Cornea, Poveşti impertinente şi apocrife.
La filosofi, despre trufie - maladie a eului, primul din cele 7 păcate capitale. Descoperirea eului pleacă de la întrebarea: Cine este înlăuntrul nostru?! "Nu putem scăpa de eul nostru, doar că trebuie pocnit din când în când!" (Pleşu). La antipodul trufiei se află generozitatea. În fond, trufia este o desconsiderare a celorlalţi, dovadă de micime a sufletului.
RăspundețiȘtergereExistă mai multe feluri de trufie, cele mai frecvente sunt:
- orgoliosul care aşteaptă să fie lăudat de alţii pentru a căpăta încredere în sine; slava deşartă, pofta de stima altora, amorul propriu al celui îndrăgostit de sine;
- cel avid de funcţii;
- egolatrul care se laudă singur;
- cel obsedat de sine, omul care "te prinde de un nasture", omul care-ţi face agenda, te năpădeşte cu problemele lui (genul "Am un proiect, când doriţi să...")
- prezumţiosul, cel care-şi imaginează că lumea se învârte în jurul său, martie din post!
- sinucigaşul, suprema formă de orgoliu,ca Lucifer.
Anecdote. Noica, sfat către Pleşu, nevoit să facă faţă întâlnirii cu cineva care a vrut să se sinucidă: "Întreabă-l - Cine te crezi?" Cioran, faţă-n faţă cu un tânăr care îi mărturiseşte că a vrut să se spânzure, dar, în ultimul moment, a renunţat, constatând că avea ciorapii murdari, trebuia să-i schimbe!
Important ar fi:
- ca persoana ta să nu fie o expansiune asupra celorlalţi a eului tău.
- ca eul tău să se hrănească din admiraţia sinceră a celorlaţi, nu din linguşirea care mutilează interior;
- să ne ferim de somnolenţa mulţumirii de sine;
- să nu uităm de splendida îndoială şi de plăcerea de a nu ne lua prea în serios;
- să ne îngrijim frustrările;
- să ne facem un eu agresiv;
Aforisme:
- orgoliosul este un om singur, nu mai încape nimeni acolo;
- când sunt slab, atunci sunt tare;
- prefer să risc crezând că sunt mai puţin decât sunt, decât să risc crezând că sunt mai mult decât sunt!
- binele făcut să-l uiţi îndată, binele pe care ţi-l face cineva să nu-l uiţi niciodată!
Nu prea există autori de jurnal (o egolatrie, o complezenţă cu sine) care să iasă prost din bătălia cu sine! Totuşi, zice Liiceanu, nu poţi intra în sufletul altora decât pe poarta propriului eu!
Ştii, Oana, ce le întreba mama pe asistente, pe la 5.00 dimineaţa? "A venit fata mea, Mihaela?" Şi uneori eram acolo, în nenorocitul ăla de spital, la 6.30, alteori întârziam, acum abia mă gândesc cât de greu trecea timpul pentru ea. Asta s-a întâmplat aproape tot timpul, în ultimele zile, când putea vorbi, iar eu mă aşteptam să-mi ceara ceva special, să-mi spună ce să-i aduc... dar ea nu-mi mai zicea nimic, de parcă era de ajuns să mă ştie acolo, mă vedea parcă şi atunci când stătea cu ochii închişi. Cred că-mi purta de grijă, mi-a zis la un moment dat să am grijă la câinii din curte, avea dreptate, aşa era, trebuie să-i ocolesc în fiecare dimineaţă. Ce zi grea e azi pentru mine! Am fost la mormânt, cu Găbiţă, i-am dus floricele, am aprins candelă, să aibă lumină, nu mai pot face nimic altceva decât să îngrijesc nişte morminte. Azi-noapte, în vis, mama ne punea masa, eram mulţi, undeva, într-o casă pe care nu o cunosc. Sper că nu e viaţa noastră în mâna oamenilor, trag nădejde că e un Dumnezeu pentru noi, ca să pot ierta, ca să măpot ierta, ca să se închidă o rană.
RăspundețiȘtergereAm vorbit ieri cu fetele, pe rând, Daria a fost la teatru pentru prima dată, ceea ce i-a creat o stare specială. A întrebat tot timpul: "Unde s-a dus motanul". În rest constată: "mamă, de ce am eu mâinile mici", "Dumnezeu ne creşte capul, mâinile...", "de unde vine portocala?"
RăspundețiȘtergereCei mici erau astăzi serioşi, li se înecaseră toate corăbiile, în plus, a trebuit să-i ascult la versurile cu bătălia de la Rovine, din Scrisoarea III, ceea ce nu i-a bucurat pe unii, că nu învăţaseră. Ca să-i scot din amorţeală, le-a spus aşa: Eu sunt Baiazid, am fugit peste Dunăre cu "acea grindin-oţelită" care este armata mea. Acum o să trimit un spion în tabăra lui Mircea cel Bătrân. Ce veşti îmi aduce spionul? Trebuie luat în considerare că spionul e turc, poartă şalvari şi turban, se mişcă dezinvolt printre ieniceri şi spahii.. şi îl cheamă... le-am propus să-şi întorcă numele, adică, la mine, cea adevărată, Aleahim. Abia asta i-a distrat la nebunie, puteau râde, în voie, de numele celorlalţi (şi ale lor, fireşte).
RăspundețiȘtergereDin teze: în loc de strada Antim, strada Antimir! altă "faţadă" a timpului, în loc de faţetă, naratorul este "condamnat", în loc de "contaminat" de către personajul său (de la Manolescu, în sensul preluării aceluiaşi tip de expresivitate). Iată şi o frază monstruoasă: "Cel dintâi economiseşte până la ultimul fir, păstrând chiar o parte din mâncare până aceasta se strică, spre exemplu, Aglae dorindu-i cu înverşunare averea."
În rest, găsesc pe-aici o vorbă a lui Hannibal, cartaginezul - Dacă nu e drum, îl facem!
Avem o vacanţă: ce facem cu ea?! Ieri m-am ocupat de spălat geamuri, e plăcut să ai curat în casă, parcă se face ordine şi în gânduri, ca într-un sertar cu nimicuri, mă tem însă că vor rămâne foarte multe de rezolvat în altă vacanţă...
RăspundețiȘtergereAzi m-am dus la biserică să iau salcie, cald, neobişnuit de mult soare, oameni îmbrăcaţi grosuţ (numai eu mai subţirel), ieşiţi ca gângăniile din caselele lor, stăteau, Oana, în curtea Episcopiei (unde te-ai cununat tu!), ascultând slujba la difuzoare şi aşteptând salcia - care a venit, până la urmă, după multe sfaturi către popor, de genul "degeaba..., dacă..." Iar eu mă gândeam câte nu am făcut, în ordinea asta a celor sfinte! M-am simţit pusă la colţ de o voce (de la difuzor), într-o grădină cu iarbă îngrijită, ca de stadion, şi însorită – am aprins doar lumânări. Mai ştii nuvela lui Slavici, Popa Tanda?! Preotul, încă tânăr, era necruţător cu enoriaşii care mai călcau şi ei pe-alături.
Părea că toată lumea se cunoştea cu toată lumea. Am stat la un fel de coadă. În rând cu un tată care ţinea în braţe un copil de vreo 5 luni, foarte vioi, cu ochi de lapte, albaştri, care făcuse o pasiune pentru doamna din faţă, cu ochelari de soare cu rame imense, cu ciorapi negri, în pantofi frumoşi, de la second, îi tot dădea mânuţa cu degeţele-lumânărele. În rând cu nişte domni bătrâni, care, am aflat, posteau, îngăduit, că erau bolnavi, miercurea şi vinerea, cârcotaşi altfel. Unul ascundea şi el într-o sacoşă o crenguţă de salcie de la altă biserică, ceea ce i-a atras apostrofarea unui mai tânăr (“de ce mai stai, la ce-ţi trebuie”, îi trebuia şi pentru alţii!) – eu, care aveam şi eu în mână crenguţa primită de la o doamnă venită de la Sf.Îngeri, m-am simţit vizată! În rând cu o doamnă care-i dădea nepotului, căruia i se făcuse foame, nişte anafură, a funcţionat, nepotul s-a mai liniştit. În rând cu un domn mai sever, care nu ţinuse post, dar îl trimitea pe celălalt, mai bătrân, la miruit, deşi era evident că bătrânul n-avea de gând să se lase dus. Domnul cel sever s-a supărat până la urmă că trebuie să aştepte şi că s-a rugat degeaba dacă acuma s-a enervat pe preoţi, pentru că masa sălciilor nu a fost aşezată unde trebuie, la dreapta şi nu la stânga bisericii. Erau şi tineri, mulţi, mi-au rămas ochii la nişte pantofi roşii, de piele întoarsă, fără toc, purtaţi frumos de o tânără care ţinea de mână un tânăr. Dar am şi eu pantofiori noi, Oana, ghici de unde? Nu sunt roşii, sunt negri, dar comozi “24 de ore”.
Un proverb japonez: "Albinele înţeapă faţa celor care plâng!"
RăspundețiȘtergereCitesc despre George Banu, teatrolog multipremiat de francezi, că s-a îndrăgostit de teatru la Buzău, oraşul natal (mama îl cunoştea, dar nu mai ştiu amănunte, din păcate, eram rude sau vecini?!oricum, erau născuţi în acelaşi an, 1944.) L-a văzut pe George Vraca într-un recital copleşitor (cu vocea lui "de aur", adică grea, bogată, ca metalul, cu un anume timbru) susţinut într-o fostă hală de peşte (?!) trecând de la un personaj la altul. Copilul de atunci, atent la detalii a constatat că sub costumul de epocă i se vedeau actorului pantalonii de reiat de la rolul anterior! A fost atât de marcat de registrul patetic al lui Vraca, încât adolescentul de atunci şi-a alcătuit un repertoriu pe măsură - recita Coşbuc, "Noi vrem pământ!", cu un asemenea patos încât devenise ţinta ironiilor celor apropiaţi - "uite-l, vrea pământul de la tat-su!". A urmat o serbare la care a uitat rolul, alte recitaluri, mai de succes, printre amici... în plus, băiatul nu avea dicţie, graseia!
Nu s-a lăsat! Coleg cu Andrei Şerban, George Banu a trebuit să constate că are dorinţa unui actor, nu şi firea lui. Şi a devenit... teatrolog, ca să rămână totuşi printre actori şi regizori. Iar mie îmi place cum scrie, la nebunie!
Ioana Pârvulescu povesteşte cum e să zbori cu parapanta din Postăvaru în Poiana Braşov - întâi te împiedici în aripile de albatros pe care le cari după tine, în spate, apoi însă senzaţia de zbor e aceea pe care o au, probabil, păsările (dacă omul a fost vreodată pasăre!) în aerul rece şi proaspăt al plutirii. Orice formă de zbor e frumoasă, adaugă ea, mai ales cea în spaţiul literaturii, unde pericolul să te pierzi este cel mai mare (a devenit autoare de beletristică, a împins frontierele scrisului mai departe de eseu/critică literară).
RăspundețiȘtergereAjung la concluzia că „Memoriile unei gheişe”, Arthur Golden, este o carte de imagini – nişte degete împletite pe coada unei ceşti de ceai, un japonez mustăcios înghiţind o bucată de peşte cum ai băga pe furiş gunoiul sub preş, tristeţea pe care nu te poţi abţine să o simţi, aşa cum simţi mirosul unui măr proaspăt tăiat. În fine, gheişa ucenică învaţă arta dansului şi îşi dă seama că devine expresivă (şi deci fermecătoare) când se gândeşte la ceva care o face fericită – cum îi apare în minte imaginea celui drag, mişcarea mâinilor se nuanţează, desăvârşindu-se.
Citesc în "Lettre" un articol despre viaţa din Istanbul, despre cum e să te mişti în ritmul peştilor - şi de aici o filosofie întreagă despre acomodarea peştilor la ape cu diferite grade de salinitate, despre lipsa apei potabile pe malurile Bosforului, despre zarzavatul care se mănâncă mai mult nespălat şi despre poveştile neobişnuite ale familiilor nobile, spuse în răgazul pe care îl capeţi cât se face un ceai!
RăspundețiȘtergereÎn rest, ascult şi eu poveşti despre părinţi ajunşi la vârste respectabile, histrionici - o bătrână, de 89, zice că nu poate merge la Înviere fără fata ei (care are peste 50), că are nevoie de sprijin. La scurt timp, îşi aminteşte că are de cumpărat diluant de la magazin, nu trimite pe nimeni, se duce cu o noră şi mersul îi este ferm şi iute, a uitat să se plângă. Nu-i place sticla, e prea mare, ce face ea cu atâta diluant, că nu mai trăieşte până la anul, să-l folosească. Las' că are cui rămâne, zice şi vânzătoarea.
Apoi, cu văruitul prin casă-căsuţă. Aceeaşi noră s-a rugat un timp să o ajute. Bătrâna nu şi nu, că nu e nevoie. Ieri, ostentativ, a început să strângă prin casă, vezi Doamne că n-o ajută nimeni, e nevoită să se apuce singură de treabă. Şi fata, femeia în toată firea, apucă bidineaua, să-i facă pe plac bătrânei. Vin oaspeţi care admiră curăţenia - bătrâna zice acru: "E, o spoială!"
Când să plece la Buzău, fata îşi dă seama că nu i-a aranjat bătrânei medicamente în ordine, să ştie cum să le ia. Las', zice bătrâna mofturoasă, că nu le mai iau. Cei mai tineri protestează şi o ameninţă că o spun preotului (că ar fi sinucigaşă,adică!!!) Evident, până la urmă, aduce medicamentele.
De văzut, zice că nu mai vede nimic. Pe gardul magazinului sătesc vede însă foarte bine un afiş cu "Bingo", un joc de noroc. Şi se apropie să vadă dacă nu e scris acolo şi numele unui băiat (şi el deja pensionar!) care a câştigat de curând mulţi bani la jocul ăsta. Vorbeşte tare, să fie sigură că a auzit-o vânzătoarea şi, fiindcă-i place, mai spune o dată cui vrea să o asculte cum a făcut băiatul de-a câştigat banii ăia!
Vine nora la bătrână cu o pulpă de miel. Soacra, poamă acră, semnalează prompt o aşa-zisă zgârcenie: "Ei, iese de-o friptură!" La fel, cu vinul. Când îl gustă, zice că "e vin" şi-atât. Când află că nu trebuie să dea bani pe el, îl gustă din nou şi îl găseşte minunat.
În rest, în ciuda acestor istorii, se zice că bătrâna are un catastif burduşit cu bancnote (cu cifre mici) din care le împarte cam la toţi, copii şi nepoţi, e drept, după criteriul suveran "el are mai puţin, nu s-ajunge!"
Zilele trecute apare nenea V. cu o găselniţă: o fostă elevă (care sare de 50 de ani) e patroana unei tipografii. O caută, o găseşte, nu o mai văzuse din 1973 (avea ceva şanse nici să nu mai fie pe lumea asta!) când ea îl recunoscuse într-o staţie de autobuz. Are nevoie de mai multe exemplare din cartea cea nouă de poezie, "toată lumea aşteaptă", deşi nu cere nimeni, din pricină că, e de părerea nenea V., se tem să nu li se ceară bani. Tanti Vasilica s-a dus cu cartea la biserică şi a citit acolo, iar preotul i-a zis: "Mai citeşte, mai citeşte, că-mi place!"
RăspundețiȘtergereSe duce la tipografia cu pricina (este incredibil ce dexteritate are când e vorba despre altceva decât, de pildă, mersul la piaţă!), este oprit de un paznic care-l întreabă ce doreşte. El îi răspunde că vrea să stea de vorbă "cu patroana", iar omul se duce spre un birou să-l anunţe. Urmează negocieri, gratis nu iese, aşa că, în cele din urmă, cad de acord că pe un milion juma or să iasă 30 de cărţi (de poezie). Şefa o să-i trimită un exemplar, de control. E mulţumit şi nu prea, mai ales că nu înţelege de ce femeia îi cere un CD, doar el îi lăsase un exemplar! Încerc să-i explic că au nevoie de o variantă deja introdusă în calculator, bine, da de ce?! În fine, trebuie să dau asigurări că mail-ul meu (cu "carte" cu tot) a ajuns la "andrisant" - e ca la poştă, nenea V., dacă nu găseşte adresa, corespondenţa se întoarce...
Autorul se comportă copilăreşte, pe de o parte este generos, pregăteşte îndelung cărţile astea, cu gândul la întâlnirea anuală cu foştii colegi de liceu, să le facă o surpriză, unele poezii le sunt dedicate. Pe de alta, e supărat că nu există feed-back sau că unii îi dispreţuiesc efortul. Din întâmplare, azi l-am auzit la Tv pe Mugur Ciumăgeanu dând o explicaţie interesantă pentru cei care trec prin traume - sunt ca oamenii care vin din război, nu se întorc niciodată "întregi", nu ies din poveste aşa cum au intrat, dar sunt supravieţuitori, şi fiecare are soluţia sa de supravieţuire. Nenea V. a început să scrie după moartea nevestei şi, oricât de multe defecte am găsi poeziilor sale în cheie minoră, majoră este plăcerea lui, de fost învăţător, de a scrie pentru a dărui celorlalţi nişte versuri. Pe mine m-a pus să scriu prefaţa. M-am semnat dr., intenţionat, ca să-i crească inima şi să se umfle în pene, ceea ce, să ştii, chiar face, drăguţul de el! Nu e slavă deşartă, zic eu, nu-şi face nimeni iluzia că suntem mai mult decât suntem...