e o pacienta de 45 de ani, micuta, slabuta, cu vocea pitigaiata si putin sparta, preocupata peste poate de starea nervului sau, a corneei sale, a corpului vitros, a unghiului de drenaj al umorului apos, de genetica glaucomului, de relatia intre glaucomul sau si miopia sa, simte tot (inclusiv cand ii intra in ¨circulatia interna a ochiului¨ picaturile hm..) in general nu are incredere in doctori, nu are prieteni, nu vrea sa isi puna picaturile ca toate ii dau toate efectele secundare enumerate in prospect, vrea lista detaliata de posibilitati terapeutice (schematic daca se poate.. ca sa o ia acasa si sa o studieze), mai ceva timp m-a intrebat daca nu cumva presiunea ei crescuta e legata de faptul ca nu mananca carne de la 12 ani.
ei bine, dupa ce se opereaza dimineata la ora 9, pe la 3 dupa amiaza apare la urgente pentru ca nu putea sa isi puna picaturile pentru ca nu putea sa isi dezlipeasca pleoapele ¨doar cu forta ochiului¨.
adica nu i-a dat prin cap sa traga de o pleoapa in sus si una in jos.
tragicomic, mai mult tragic.
va imbratisez.
Povestea cu pleoapa îmi aduce aminte de cei care, când dau examen de bac, nu ştiu să completeze "pătrăţelul negru", colţul acela cu date personale, secretizate - unde scrie "Şcoala de provenineţă". Mulţi trec numele şcolii generale, nu pe cel al liceului ai cărui absolvenţi sunt! Adică, o şcoală e una singură, cea generală! Nu percep polisemia...
RăspundețiȘtergereÎn fine, să-ţi spun că, de Paşte, în fiecare an, am o scurtă întâlnire cu Gabi P., care-mi aduce, draga de ea, revistele Lettre - minunate reviste, uneori le amân, de multe ori nu am timp de ele, ce e sigur însă este că, atunci când începi să citeşti un text simţi nevoia să-l iei după tine, să-l reciteşti, ca la carte, fragmentar, să-l citeşti şi altora, ce mai, îţi dă de gândit. Cum e cazul cu un fragment din autobiografia lui Marc Chagall, scrisă pe la 30 de ani, când pictorul rus se pregătea să întâlnească Parisul, Europa, în general.
La un moment dat, vine vorba despre prima şcoală de pictură, aflată într-o localitate obscură, unde trăia toată familia. Mamei îi spune copilul că vrea să se facă pictor, că nu vrea, oricum, să devină vânzător în magazinaşul familiei. Iar mama acceptă (la fel şi tatăl) să plătească nişte cursuri de pictură maestrului Pen.
Vizita în casa acestui prim maestru îl marchează pe tânăr - un atelier "înţesat de tablouri, din podele până-n tavan. Pe parchet îngrămădite teancuri de hârtie. Numai tavanul este neacoperit. În tavan, pânza de păianjen a libertăţii absolute." De la prima întâlnire, profesorul observă, fără patetism, că talent există. Urmează o perioadă monotonă, de nemulţumire mocnită, elevului nu-i place să exerseze copiind figuri de ghips. Când Chagall îndrăzneşte să folosească violetul (era singurul care avea voie "la culori"), Pen nu-i mai ia bani pe ore.
Peste ani, amintirea acestui profesor de pictură rămâne caldă, aproape o figură paternă - "De mai multe ori, în faţa uşii, în pragul casei sale, am vrut să-l implor. Nu-mi trebuie glorie, ci doar să fiu un artizan tăcut ca tine; ca tablourile tale suspendate, aş vrea să fiu suspendat eu însumi pe strada ta, lângă tine, la tine. Dă-mi voie să o fac!"
Tot despre Chagall (1887-1985). Se întoarce, la un moment dat, acasă şi întreabă unde sunt pânzele care fuseseră până atunci în camera mamei, atârnate deasupra patului - "cărăuşii de apă, căsuţele, felinarele, procesiunile de pe dealuri". Surorile lui le aşternuseră pe jos, fiindcă parchetul fusese curăţat. Toată lumea îşi putea şterge picioarele pe pânza groasă a picturilor transformate în covoare - "surorile mele credeau că sunt făcute expres pentru asta, mai ales când sunt pictate pe pânză groasă Am oftat şi era cât pe ce să mă sufoc". Ulterior, pânzele au fost urcate în pod, unde s-au îngropat, de-a binelea, în praf şi pământ.
RăspundețiȘtergereAcum câţiva ani, destul de mulţi, am fost la Iaşi, într-o vacanţă de Paşte, cu elevii de olimpiadă. Trebuie să fi fost tot aprilie, ca acum. Am mers pe jos până sus, pe Copou, dincolo de Agronomie, la cocheta casă a lui Sadoveanu, care era pur şi simplu înconjurată de o pădure de liliac - nu era alb, era liliachiu, tot felul de nuanţe de liliachiu. Aleile şerpuite, pe care intra cândva, probabil, trăsura, apoi chiar automobilul, erau gardate de liliac înflorit. În faţă era liliacul, în spate un teren de tenis pentru copii. Noi nimerisem chiar la o sărbătoare a liliacului, se organizase acolo un fel de cenaclu. O pădure de liliac înflorit, o pădure de-a dreptul!
RăspundețiȘtergereDe câteva zile mă lupt şi eu cu liliacul care, n-o să crezi, dar s-a făcut şi la noi pădurice. Am făcut ce făcea şi mama - am dat la toţi vecinii, a luat şi Gabi, tot mă lupt cu crenguţele în continuare, parcă nu vrea să se mai sfârşească. Oricum trebuie tăiat, ca să înflorească şi la anul. Altfel, crengile acestea cu flori se usucă de la sine. Liliacul acesta alb de la poartă (mai avem vreo 2-3 în curte, din celălalt) a fost plantat de tataia şi nu a înflorit vreo câţiva ani, până în anul în care a murit el. Este în curte un parfum extraordinar, puternic, îţi taie respiraţia şi-ţi îndreaptă imediat privirea spre inflorescenţele cu "noroace".
Astăzi am pus şi eu liliac în casă şi i-am schimbat apa de două ori, ca să rămână proaspăt mai mult timp. Pe vremea când făcea naveta, mama aducea atât de mult liliac, primit de la copiii din sat, încât trebuia să-l punem în găleţi mari, să stea bine în apă. La nunta ei, Oana, nu ştiu dacă ai observat în fotografia celebră din casa cea veche, mamaia a avut buchetul de mireasă din flori de liliac alb.
Şi mai zice Macedonski, în "Noapte de mai" - "Veniţi: privighetoarea cântă, şi liliacul e-nflorit"... Bine că nu s-a pripăşit pe la noi şi o privighetoare, nici n-aş şti cum arată, că altfel ar fi chiar ca în poezie!
La filosofi, discuţie despre parabolele plecării şi ale reîntoarcerii. Observaţii de nuanţă la fiul rătăcitor.
RăspundețiȘtergere- "Vino, fiule, cât de aproape poţi, restul drumului îl fac eu!"
- iubirea necondiţionată a tatălui care aleargă către fiu, "îi cade pe grumaz" şi-l îmbrăţişează, înainte ca acesta să se fi căit. Gestul tatălui este în sine o coborâre, un sacrificiu - merge pe jos, dezvelindu-şi picioarele (boierii nu mergeau niciodată pe jos, erau transportaţi de sclavi). Dezvelirea picioarelor era considerată indecentă în mediul iudaic.
- căinţa este, după etimologia grecească, mai mult decât un regret, este o schimbare a gândului, a felului de a fi; a te căi înseamnă a te lăsa recuperat;
- păcatul = a fi prost situat; fiul e în locul lui când e acasă, plecând, a căzut în dezordine şi sclavie;
- tatăl îi dă fiului, dispus să revină ca argat, inelul (sigiliul), haina cea mai bună şi încălţăminte; fiul nu e recuperat datorită faptelor sale; caracterul tatălui, nu caracterul fiului determină îndreptarea;
- condiţia normală a omului căzut este condiţia drahmei pierdute, a oilor rătăcite, a fiului risipitor (Pleşu);
- în parabolă este vorba despre 3 morţi: 1)a fiului care îi cere tatălui o parte din avere, lucru care se întâmplă, de regulă, la moartea părintelui (uciderea simbolică a tatălui); 2)fiul însuşi moare, plecând, şi reînvie când se întoarce, simţind c-a greşit; 3)moartea sacrificială a viţelului celui gras, jertfă;
- e greşit: 1)dacă ne resemnăm în faţa celui care greşeşte (asta e, ce să-i mai faci?!) 2)dacă-l judecăm aspru şi preferăm excluderea în locul recuperării; liniştea datoriei perfect împlinite nu există, să te simţi în postura fratelui rămas acasă, a fratelui fiului, înseamnă să judeci obtuz, fără nunaţe. Cei doi fraţi seamănă, pentru că amândoi greşesc faţă de părintele lor: primul plecând şi risipindu-i averea, cel de-al doilea crede că are dreptul să-l judece. Viciul moralităţii: să simţi că ai cheia corectitudinii.
- în fine, despre diferenţele dintre Luca (oaia e pierdută - cel care e în biserică, dar...) şi Matei (oaia e rătăcită - ereticul); La Matei, oaia e purtată pe umăr, la fel făcea Hermes sau Moise (purtând în cârcă un copil pierdut);
Îmi trimite Gabi P. un material cu Raoul, spectacol al lui James Thierree, despre un teatru al sinurătăţii, spectacol extraordinar la TNB şi-mi atrage atenţia asupra semănării lui cu Chaplin.
RăspundețiȘtergereAcelaşi personaj într-un film despre imagine şi iluzie, alunecare continuă, metamorfoză fără sfârşit a lucrurilor care fac parte dintr-un puzzle imens
- un ceainic-marionetă, manevrat de o marionetă mai mare; ceainicul manevrează, la rândul său, o păpuşă mai mică;
- apoi, rochia-sac, devenind crocodil sau dragon;
- omul-tapet
- omul desprins din tablou, purtând robă papală, cu un chip ce se transformă, în câteva secunde, în cap de gâscă;
- o masă năbădăioasă, gătită-n căluţ;
- un cavaler cu armură de tăvi, pahare şi alte chestii cu rezonanţă de ceasornice; -
- suprarealist:
http://www.youtube.com/watch?v=ubX4rhcKA3M&feature=related
Îmi dau seama că am văzut o reclamă în Dilema V. şi pe blogul Cristinei Bazavan, de unde reţin nu doar ideea ADN-ului comun cu Chaplin (şi Gabi îmi atrăsese atenţia), ci şi amănunte din repetiţii:
- cum mângâia actorul marginea scenei, ca să fie sigur că nimic nu-i strică magia, cum face, în timp ce-şi repetă mişcările sofisticate, mici corecturi tehnice: lumina cade nu ştiu cum într-o parte a scenei, o întârziere de 3 secunde strică nu ştiu ce efect;
http://bazavan.ro/2011/04/siguratate/
-toate astea au loc în vreme ce cortina este întinsă ca pânzele unei ambarcaţiuni în voia valurilor, întreaga scenă căpătând alura unei corăbii.
http://bazavan.ro/2011/04/raoul-by-james-thierree-culise/
Spectacolele au avut loc consecutiv în 3 seri. Gabi a fost aseară, azi merge iar; i-am spus şi lui Andrei, poate reuşeşte să intre şi fără bilet (preţul este, oricum, uriaş).
La 5.23 azi-dimineaţă a fost cutremur. E ora la care, de obicei, mă trezesc. Mi-am luat telefoanele şi am pornit spre uşă, cu gândul la ai mei şi i-am spus mamei, ca rugăciune, să aibă grijă de ei. Din fericire, cele 2 secunde s-au terminat repede şi cu bine.
Sunt sub impresia imaginilor cu James Thiérrée, Gabi P. le-a filmat şi mi le-a trimis şi mie, cu titluri-metaforă: Oglinda, Scara, Meduza etc.
RăspundețiȘtergereEste nepotul lui Chaplin, cu siguranţă, ştii asta, Oana, văzându-l cum se mişcă, văzându-i exprersia feţei. E genul acela de spectacol în care actorul se ajută de privire, de vedeniile interioare, de strângerea mâinilor pe lângă corp, de aerul în care se înfăşoară ca într-o pânză, ca să se desfăşoare, apoi, ca un fluture dintr-un vierme. Mă impresionează forţa cu care izbuteşte să facă vizibil invizibilul, să dea materialitate vidului. E uimitor cum foloseşte scena, cum stă agăţat de frânghii, printre pânze fluide, zdrenţuite, care se metamorfozează continuu. Înţeleg, Oana, că următorul lui spectacol va fi la Barcelona.
Mă gândesc, cu strângere de inimă, dacă i-o fi sunat vreunui românaş de-la nostru teleofonul, în timpul spectacolului, cum altfel...
În rest, continui să o visez pe mama, suntem mereu în spital, în diferite saloane, după o primă intervenţie, eu îi explic de ce nu s-a închis rana cum trebuie, ea îmi dă dreptate, aşa cam îndoită. Suntem, mereu, la control, îl visez şi pe medic... cred că sunt blocată emoţional într-un punct din care n-a mai existat întoarcere.
Îi întreb pe cei mici dacă şi-au luat Dilematix, să-l arate acasă părinţilor. Ridică mâna destul de puţini - e cam scump, dar eu le-am dat şi o copie xerox, au şi ei, cât de cât cu ce se lăuda. O feţiţă îmi spune că a s-a dus acasă la mama ei cu ziarul, mama avea treabă, a spus "aha" şi s-a întors la ale ei. Nu-i nimic, i-am spus eu fetei, mai încearcă o dată, când mama ta e mai puţin ocupată, se va bucura, ai să vezi. Nu cred, îmi spune fata... În fine, asta despre minunata relaţie (câţi ştiu că e minunată?!) dintre părinţi şi copii.
RăspundețiȘtergereMă întorc la imaginile de la teatru şi mă minunez cum se poate sta în golurile unei scări ca într-un baldachin, bâţâindu-ţi picioarele, cum se poate să cobori scara asemeni unei râme sau cum e posibil să umbli cu imensă oglindă lipită de palme...
Discutăm azi, la şcolă, despre Rabelais. De fapt, cu o zi în urmă, la minutul de lectură, a venit vorba despre "râsul lui Rabelais". Deşi am citit câteva fragmente din Gargantua, prin clasa a VI-a, uitaseră cine e autorul. Azi erau documentaţi: "doamna, a fost şi medic, şi călugăr, şi scriitor!" Mi-am făcut şi eu temele, aşa că le-am adus o minune de text - Pantagruel, fiul lui gargantua, chit că de mic, e de groază:
RăspundețiȘtergere"În vremea aceea s-a întîmplat să scape din lanţ un urs pe care îl creştea tatăl lui Pantagruel. Fiara s-a apropiat de leagăn, şi fiindcă
dădacele n-avuseseră grijă să spele copilul pe bot, ursul a început să-l lingă. Pantagruel a rupt odgoanele, mai lesne decît Samson frînghiile cu care îl legaseră filistinii, a pus mîna pe moş-Martin, l-a rupt în bucăţi ca pe un pui de găină şi s-a ospătat cu şuncă proaspătă."
Mai e o secvenţă drăguţă în care, de foame, Pantagruel îşi ia în spate pătuţul şi se duce, ca o broască ţestoasă, în sala de ospeţe, unde Gargantua-tatăl dădea o petrecere.
Îmi place că predau şi la gimnaziu, cei mici sunt atenţi la ce spun, îşi fac temele şi sunt foarte vioi. La cei mari, reuşesc să mă enervez - un băiat foarte insistent mă tot întrerupea să mă întrebe câte ceva; mi-a sărit ţandăra când, în mijlocul frazei, când abia apucasem să spun că lui Gheorghidiu părerile camarazilor săi i se par conformiste, mă întreabă, din nou, ce înseamnă "conformist". Desigur, de obicei răspund la întrebări şi sunt genul de profesor care încurajează lămurirea nelămuririlor, dar, i-am spus şi lui, mai mergem şi singuri în căutarea răspunsurilor. Ar fi fost foarte simplu să înţeleagă din context (dacă nu ştia!), a pretins în continuare că nu înţelege sensul chiar şi când i-am spus că antonimul este "nonconformist"... sau ar fi putut ţine minte cuvântul până la DEX-ul on-line. Am continuat ce a mai rămas din oră explicând ostentativ, la fiecare frază, cuvintele mai puţin utilizate. În fine, noroc că s-a sunat. Uneori, în relaţia asta delicată elev-profesor se cam încarcă atmosfera, au şi ei încăpăţânarea lor, ideile lor fixe şi, probabil, încredinţarea că profesorul este oracolul din Delphi...
Minunat elefantul acela din zdrenţe (James Thiérrée), destul de amârât, căutând compania omului care, culcat pe scenă, nu-i dă nicio atenţie. Gabi P. spune, de asemenea, că-i place mult epidosul acesta.
RăspundețiȘtergereOricum, elefănţelul mi-a adus aminte cum proceda mama când voia să ne culce după-amiaza - ceea ce nu voiam, pe la 5-6 ani, cu niciun chip, deşi eram, evident, obosiţi. Se aşeza în pat şi pretindea că doarme, cred că, uneori, chiar adormea, obosită mereu cum era cu naveta aceea nenorocită. Clar este că, până la urmă, ca elefănţelul de pe scenă, ne căutam şi noi un culcuş la coasta ei şi adormeam.
Mi-a plăcut un comentariu pe blogul Cristinei Bazavan, cineva spunea acolo că, văzând spectacolul acesta, a înţeles ce voiau să spună profesoarele de literatură, la şcoală, când vorbeau despre Katharsis, despre emoţia impersonală spre care te înalţă arta.
Cred că o să fiu ceva timp sub impresia acestor imagini de teatru, acrobaţie, dans... se spune că actorului îi ia ceva timp să iasă din rolul pe care tocmai l-a prezentat pe scenă. Dar spectatorului, cât timp îi ia să?
Scriu repede, recitesc uneori, dar nu reuşesc să fiu mereu atentă, ar trebui să-mi pun ochelarii, şi aşa se face că ia naştere, în spaţiul acesta vernil, o limbă stranie, cu greşeli de tastatură: recentul "epidos" în loc de "episod" (Daria mai spunea "paltanoi" pentru "pantaloni"), "sinurătate", în loc de "singurătate", "să-ţi faci un eu agresiv" în loc de "să nu-ţi faci un eu agresiv". Cuvintele astea, îşi mai ies şi ele din fire...
RăspundețiȘtergereBravo, Oniţa, pentru examen! M-am bucurat, ştiu de la tanti D., că i-am auzit vocea luminoasă la telefon...
RăspundețiȘtergereEu mă lupt cu morile de vânt, la propriu şi la figurat, pentru că elevii mei cei mici şi-au adus aminte de Cervantes. Problema lui era, ca în cazul multora dintre noi, un defect de percepţie a realităţii.
Cât despre spectacolul acela minunat (cu oglinda, cu elefantul, cu scara), Gabi P. îmi spune că ar pleca la Paris să-l vadă din nou. Eu am trimis filmuleţele, pe mail, şi unor copii despre care ştiu că sunt pasionaţi de frumos. Şi unul dintre băieţi mi-a spus că, după ce a citit anunţul, pe 30 seara, era tentat să plece la Bucureşti să vadă şi el spectacolul. N-a făcut-o,dar măcar s-a gândit cum ar fi...
Azi am stat câteva ore, puţine, cu Daria, în lipsă de altă nany - eu mai aveam doar o oră, apoi plecam acasă. A adus-o Cici la şcoală, pe la 9.20. De obicei, în aglomeraţie şi lume nouă se simte ca peştele în apă. De data asta, abia trezită fiind, s-a lipit de mine, cu nasul în cămaşa mea, încât primele cunoştinţe au fost ratate. Nici nu voia să coboare din braţe şi e greuţă!
RăspundețiȘtergereÎn fine, i-am spus că mergem la copii, la cei de a VII-a. Nu s-a relaxat cine ştie ce nici acum. Am aşezat-o în banca a doua (e încă atât de scundă!), şi am stat cu ochii pe ea, lângă 2 fetiţe pe care dădea semne că le place - le-a spus cum o cheamă şi câţi ani are: Daria Ilinca Nicolae, tei. Şi mi-am început ora vorbind despre morile de vânt ale lui Don Quijote. A stat serioasă, nu prea fericită, disperată că am lăsat-o din mână, în acelaşi timp curioasă de ce se întâmplă în jur.
În clasă era linişte, numai vocea mea se auzea şi, brusc, şi vocea Dariei, cu inflexiuni de mac-mac răţuşcă: "Vreau la mama!" Ups! Mă salvez cu nişte carioci, fetele vin şi ele cu diferite culori şi începe marea colorare a unui poster la care şi Daria ajungea foarte bine. Până la sfârşitul orei a fost linişte, în general. O auzeam întrebându-le pe fete: "Ce face Mi-hai-la?". Eu predam interjecţia, dar Daria nu recunoaşte încă o lecţie. Tot aşa, am prins din zbor cum le spunea fetelor programul: "Vine mama şi mă ia de la şcoală!" Au tot desenat floricele, şi Daria a insistat ca toate să coloreze aceeaşi floricică. La un moment dat, şi-a dat căciliţa jos, a făcut acelaşi lucru şi cu vestuţa, dar, spre bucuria mea, s-a oprit aici. La final, a spus "pa pa".
Am uitat să spun că, între timp, a zis "face pipi pe ea, face pipi pe ea", aşa că am dus-o la baie. Cred că nu i-a plăcut acolo, cert e că mi-a zis că m-a păcălit. În drum spre baie a văzut cu mare mirare şi mi-a arătat cu degeţelul "o statuie de aur", bustul lui Eminescu, poleit, bietul de el. În cancelarie a vrut ceai şi lămâie, apoi a întrebat "ce e asta Mi-hai-la?", era un extinctor. Când cineva a întrebat-o dacă are pisică, a spus că nu, "Mi-hai-la are pisici", apoi a precizat care din ele este fetiţă şi care băiat (deşi, adevărul e că toate pisicile mele sunt fete!).
RăspundețiȘtergereÎnţeleg acum de ce îi place atât de mult G. P. violonistul Alexandru Tomescu. L-am văzut la o "Serată muzicală", vorbind. Este cuceritor prin modestie, prin profuzime şi tinereţe, prin entuziasm şi lipsă de prejudecăţi - a cântat în frac şi în blugi, a cântat la metrou, lângă o casă ce urma să fie demolată, a cântat pentru nevăzători, într-o campanie socială. A venit vorba despre turneul său, cu alţi 2 muzicieni, prin oraşele fără filarmonică, despre concertul de la Haţeg (la Casa de cultură, după o trupă de manelişti) - tinerii care l-au ascultat acolo au venit apoi şi la Deva, şi la Timişoara să-l asculte. A vorbit apoi despre energia pe care o dă muzica - la Iaşi, invitat la un concert, se pregătea să se plictisească, stând în sală (incomparabilă este, spune violonistul, postura de prim-solist), când şi-a dat seama că muzica pe care o asculta avea atâta forţă încât l-a ridicat, literalmente, de pe scaun.
RăspundețiȘtergereA fi muzician este o devenire continuă. Ţelul este să intri în formă la ora concertului, ca să fii în comunicare adevărată, reală, cu cei din sală. În privinţa relaţiei dintre muzician şi dirijorul unei orchestre, negocierea unei interpretări, a unei viziuni ("acolo vor întârzia, acolo o să cânte aşa şi aşa..."), i s-a spus, la un moment dat: "Tu fă ce vrei, eu mă ţin după tine!" şi treci de la un nivel la altul, de la o vioară bună la un Stradivarius. Şi tot despre muzică - un profesor american: "Dacă te laudă toată lumea înseamnă că sigur ceva nu a fost în regulă".
Finalul - despre o carte pe care a citit-o în copilărie, demult, în care se vorbea despre lucrurile importante pe care le poţi face în viaţă, explicate de un om mare, artist de circ, unui copil: să opreşti războaiele, să vindeci o boală etc. Artiştii, îşi aminteşte violonistul că spunea personajul, au o misiune specială: să aducă puţină bucurie în viaţa oamenilor.
Daria, întrebată pe holul cancelariei de unde se iau "fetiţele astea frumoase", răspunde imediat, cu glas limpede, ca un clopoţel: "Pe mine m-a adus barza!" Muzica unei vieţi!
Un taximetrist mi se plânge că, într-o noapte, a fost oprit de 7 ori de controale, de tot felul, de la rutieră la finanţe. Ulterior, spune el, a rămas la taclale cu verificatorii, ideea fiind că nu era în neregulă: "Apoi, dacă nu eram cum trebuie, mă mai găseaţi aici (în staţie)?" Văzuse că toţi colegii lui îşi luaseră tălpăşiţa din locul acela şi nu înţelesese de ce. Culmea controlului a fost când l-au somat să tragă pe dreapta, în timp ce echipajul de poliţie se afla în curbă, deci ei erau în culpă!
RăspundețiȘtergereÎntâlnindu-se Dăriuţa (tot în episodul "la mine la şcoală") cu una dintre fetele împreună cu care a desena flori, o întreabă: "Unde este sora ta?" I se răspunde: "Nu e sora mea, e colega mea!" Şi tot ea, după ce mă întreabă, într-un taxi (!) "cum se fac casele astea, Mi-hai-la?", răspunde singură: "din lemne, din cuie, din nisip, perdele, pereţi etc."
Ieri vine, la comandă, un taximetrist care se bucura teribil că are ce face: trebuia să ajungă, foarte repede, la Pedagogic şi, în drum spre, făcea şi o cursă, adică "picasem" perfect. Eu aveam de gând să-l rog să oprească, pe ici, pe colo, să mai fac şi eu nişte cumpărături. N-am putut să-i stric bună dispoziţia, aşa că am venit direct acasă, nu de alta, dar omul trebuia să fie la timp la Pedagogic...
RăspundețiȘtergereAzi, din nou la comandă, vine taximetristul cel surd. Ăsta e un tip special, apare din când în când, destul de rar, exact când ai vrea să te duci altundeva, nu acasă. Merge cu radioul dat tare şi am impresia că nu înţelege ce spui decât dacă se uită la tine, la faţă ta - citire de pe buze, cred. N-am avut vreodată îndrăzneala să-l întreb: "Auziţi bine?" Odată, când trebuia să ajung la piaţa de flori, m-a întrebat: "La şcoală?" I-am răspuns: "Nu, în centru!" "Bine, a zis el, ca de obicei, la şcoală." Noroc că şcoala e lângă piaţă. Azi am renunţat să mai cer altă direcţie, m-am enervat că m-a dus pe drumul-cel-lung, nu pe drumul-cel-scurt, asta e, nu merg în fiecare zi cu un taximetrist surd!
Despre taximetristul certăreţ ce să mai zic... e uimitor cum poate trece omul, la volan, de la un zâmbet la o înjurătură. Ar trebui să mai merg şi pe jos, ştiu, dar mai am de dus şi cumpărăturile, la şcoală mă duc cu sacoşa de cărţi şi, uneori, am impresia că mai mult costă pantofii decât taxiul. Dar cred că e doar o impresie...
P.S.Există şi taximetristul care ascultă muzică clasică. E "zimbru sobru şi regal", ca să zic aşa...
Nu ştiu cum, ajung din nou la Proust (vol.6, Timpul regăsit) - plimbarea cu Gilberte şi constatări despre fire, caracter, memorie, relaţia cu celălalt, după un timp:
RăspundețiȘtergere"Stăteam de vorbă într-un mod foarte plăcut, în ce mă privea, cu Gilberte. Nu fără dificultate, totuşi. În multe fiinţe există straturi ce nu se aseamănă: caracterul tatălui, caracterul mamei; treci printr-unul, apoi prin altul. Dar a doua zi ordinea suprapunerii se răstoarnă. Şi în cele din urmă nu ştii cine va fi arbitrul, în cine te poţi încrede în privinţa sentinţei";
- apoi, un fel de laitmotiv al primelor pagini, o întrebare nepusă, de pe vremea când cei doi erau iubiţi şi se despărţiseră din gelozie; Gilberte coborâse în stradă, plecând,umăr la umăr, cu un străin. "Cine era bărbatul?", întrebare chinuitoare, care nu-l lăsase să doarmă ani întregi pe fostul îndrăgostit şi care, după mult timp, când cei doi se reîntâlnesc, ca prieteni, fără patima pasiunii, oarecum indiferenţi, nu mai are niciu rost, o întrebare devenită inutilă, dar o întrebare despre care tot vine vorba: "În orice caz, faptul de a şti nu mai prezenta niciun interes pentru mine, căci inima mea se schimbase şi mai mult decât chipul Gilbertei";
- şi tot din epoca iubirii pentru Gilberte, un alt lucru inavuabil. Puţin înainte de acea întâlnire cu Gilberte (însoţită de bărbatul străin), îndrăgostitul vânduse "un străvechi serviciu de porţelan chinezesc pentru a-i cumpăra flori." Apoi, despre tandreţe şi ridicol: "Singura mea consolare în decursul timpurilor atât de triste ce urmaseră fusese gândul că într-o zi voi putea să-i povestesc fără inconvenienţe despre această intenţie atât de gingaşă. Mai bine de un an după aceea, dacă vedeam că o maşină e pe cale să se ciocnească de a mea, dacă doream să nu mor era numai să-i pot povesti Gilbertei întâmplarea cu serviciul chinezesc. Mă consolam spunându-i: Nu te grăbi, ai toată viaţa înainte pentru asta."
- în fine, despre sistemul nostru nervos care îmbătrâneşte, nu doar "eul nostru permanent, care se prelungeşte pe perioada întregii nostre vieţi, dar şi în ce priveşte eurile noastre succesive care, de fapt, îl compun în parte."
speaking abaout madness... azi bat 2 oameni la poartă, un el şi o ea, el mai tânăr, ea băbătie, şi insistă, şi insistă... ies, să văd ce vor. Mă întreabă dacă eu cred că "vor veni timpuri mai bune", stau un pic în cumpănă şi mă gândesc să fiu pozitivă, "da", sunt surprinşi, îşi zâmbesc complice, "ne bucurăm că gândiţi aşa, am întrebat mai mulţi vecini şi numai dumneavoastră aţi fost optimistă"... le spun că am treabă şi dau să mă retrag, ea îmi spune: "Eu sunt Marai, el George, dumneavoastră?" . Mă gândesc că nu e periculos să răspund şi rămân pe gânduri... ce oameni!
RăspundețiȘtergere- îi zice Sancho Panza (cu milă, dispreţ şi disperare de slujitor fidel) stăpânului său că "morile nu există decât în capul celui care le vede!"
RăspundețiȘtergere- un taximetrist mi se plânge că, într-o noapte, a fost oprit de 7 ori de controale, de tot felul, de la rutieră la finanţe. Ulterior, spune el, a rămas la taclale cu verificatorii, ideea fiind că nu era în neregulă: "Apoi, dacă nu eram cum trebuie, mă mai găseaţi aici (în staţie)?" Văzuse că toţi colegii lui îşi luaseră tălpăşiţa din locul acela şi nu înţelesese de ce. Culmea controlului a fost când l-au somat să tragă pe dreapta, în timp ce echipajul de poliţie se afla în curbă, deci ei erau în culpă!
- întâlnindu-se Dăriuţa (tot în episodul "la mine la şcoală") cu una dintre fetele împreună cu care a desena flori, o întreabă: "Unde este sora ta?" I se răspunde: "Nu e sora mea, e colega mea!" Şi tot ea, după ce mă întreabă, într-un taxi (!) "cum se fac casele astea, Mi-hai-la?", răspunde singură: "din lemne, din cuie, din nisip, perdele, pereţi etc."
Două fragmente, unul în care este descrisă masa la familia Verdurin, vorbesc despre Proust, desigur. Care e diferenţa între porţelanuri, iată că nu m-am gândit niciodată, farfurii de Sevre, "dulcege", farfurii de Saxa, cu flori de miozotis (nu-mă-uita), lalele "zdrenţuite" în vişiniu sau "rococoul unei garoafe":
RăspundețiȘtergere„farfurii de Yung-Tsching cu marginile portocalii, cu albăstriu, cu desfrunzirea despletită a stânjeneilor galbeni, cu bătaia de aripi, într-adevăr decorativă, în aurora unui zbor de pescăruşi verzi şi de cocori, auroră având tocmai acele nuanţe matinale pe care le întrezăreşte zilnic, pe bulevardul Montmorency, deşteptarea mea – farfurii de Saxa mai dulcege în lucrătura lor, cu moleşeala, cu sfârşeala rozurilor bătând în violet, cu zdrenţuirea vişinie a unei lalele, cu rococoul unei garoafe sau al unui miozotis – farfurii de Sevres cu reţeaua fină a canelurilor albe încrucişate, chenăruite cu aur sau peste a căror pastă netedă, smântânie, se înnoda zbenghiul galant al unei panglici aurii, în sfârşit, o întreagă argintărie unde se înlănţuiesc florile de mirt…”
Şi o carte despre care doar am citit şi pe care sper să o găsesc repede şi eu, "Ioana Celibidache, o mătuşă de poveste", scrisă de Ioana Pillat, nepoata lui Ion Pillat. Iată prezentarea:
„Eu văd viaţa ca pe o jucărie care ni se dă la naştere şi ni se ia la capăt. Jocul se sfârşeşte totdeauna în lacrimi. Copilului i se iau darurile, i se strică bucuria, cineva dă cu piciorul în tot ce i-a fost drag puştiului. Sau, dacă vrei, viaţa e ca o piesă de teatru. Îţi joci rolul pe scenă dând din tine tot ce ai mai bun, dar în acelaşi timp eşti conştient că, din moment în moment, cortina roşie de catifea stă să cadă, şi atunci… adio joc şi jucărie! Alteori am impresia că sunt pe o plajă enormă unde, cu chiu, cu vai, îmi construiesc un castel. Când e gata, domnind în plină splendoare, vine un val şi şterge într-o clipă întreaga mea muncă şi străduinţă. De aceea mă oblig să râd, să râd mereu de pretenţiile noastre la dăinuire.“
Astăzi ascultăm, pe toată linia, morile de vânt ale lui Don Quijote,în concertul Adei Milea (CD pe care-l am, desigur, de la Gabi P., de la cine altcineva?!) Cel mai bine reacţionează cei mici, evident...
RăspundețiȘtergereUnul dintre cântece este fabulos: Sancho se duce la Toboso, cu scrisoare pentru Dulcineea, dar, la interogatoriul stăpânului său ("N-ai uitat nimic, Sancho, n-ai uitat nimic important la plecare?...") iese la iveală că scutierul uitase scrisoarea acasă. El pretinde că a învăţat-o pe de rost, că i-a spus Dulcineii "Subterană stăpână..." şi că a mai pus, de la el, inimioare şi vorbe dulci, cum se procedează în cazuri din astea sentimentale! După o criză de nervi pricinuită de compromiterea chestiei cu scrisoarea de-amor, cavalerul e dornic să ştie "cum era îmbrăcată, cum era parfumată", trecând peste răspunsul prompt al scutierului: "Era transpirată..." Scutierul renunţă la guvernarea unei insule, a venit mai obosit decât a plecat şi nici n-a devenit mai bogat...
În rest, facem portofolii peste portofolii, vine acreditarea intituţională peste noi, ne luptăm cu... morile de vânt din hârtie, tragem la imprimantă zeci şi zeci de acte doveditoare ale implicării noastre active în procesul instructiv-educativ...
Despre don Quijote şi nu doar... - "E aşa de departe de noi, încât lumina, în loc să vină, merge înapoi..."
http://www.youtube.com/watch?v=FgBVWms6gio&feature=related
Ieri îmi dă nişte certificate de perfecţionare o tipă care stătea la birou în... ciorapi! În lycra sau cam aşa ceva! N-aş fi văzut dacă nu ar fi fost nevoie să traverseze biroul (călduţ ca în seră, avea, de altfel, şi nişte muşcate la geam!), până la un dulap unde se găseau, în oarecare ordine, catastifele cu acte. În plus, tipa avea sărmana o voce suferindă, vorbea încet, rece şi amabil în acelaşi timp, deşi, evident, pantofii n-o mai supărau.
RăspundețiȘtergereAzi ne vedem de hidalgo şi de scutier, cu un fragment despre cum să îi scrie ei Dulcineei, ce şi pe ce. Don Quijoite îl pune pe Sancho să ţină minte ce a făcut el pentru femeia din Toboso (pe care n-o văzute de 12 ani, mai precis o văzuse de 4 ori în 12 ani). Şi scutierul spune, inocent, că el n-a văzut mare lucru. Da, răspunde cavalerul, dar ai să vezi: tumbe pe stânci, rupere de haine, batere cu pumnii în piept, toate numai pentru ea! Sancho înţeleptul îşi asigură stăpânul că va şti ce să transmită, nu e nevoie ca lucrurile astea să se întâmple cu adevărat, mai ales că nu aveau nimic de oblojit răni. O să-i spună, de pildă, că don Quijote s-a rostogolit de pe o stâncă mai ascuţită ca diamantul, în vreme ce, don Quijote ar putea foarte bine să facă tumbe în apă sau pe un lan de bumbac, pe ceva moale... dar cavalerii nu au voie să mintă, don Quijote nu poate accepta planul scutierului!
Rămâne problema hârtiei, nu au, aşa că vor scrie, după discutarea unor soluţii fanteziste (pe frunze, pe tăbliţe de ceară), pe un catastif oarecare, urmând ca Sancho să rescrie totul în primul sat, cu ajutorul primului ştiutor de carte. Apoi, semnătura, fără semnătură, pur şi simplu nu se poate, zice Sancho. Scrie şi tu, zice don Quijote, "Al tău cavaler până la moarte", în plus, adaugă cavalerul, Dulcineea nu-i ştie scrisul şi, oricum, e analfabetă! N-o să-şi dea seama că n-a scris chiar el!
Facem în clasă o compunere ca să continuăm această secvenţă şi unul dintre băieţi îmi dă foaia cu numele pus sus, în dreapta, ca de obicei şi cu o semnătură a lui, personală, în josul paginii! Deci a reţinut că fără semnătură pur şi simplu nu se poate! N-am putut să nu râd, zău că sunt simpatici puştii ăştia!
Într-un minunat jurnal despre Himalaya, "un pantofar" zice: "Sunt prea obosit ca să-mi mai fac griji!" Cam asta simt şi eu, grădina trebuie udată, au înflorit macii, trandafirii stau să explodeze, iar eu mă ocup de toate şi de nimic, fără chef şi fără eficienţă, evident. Măcar am citit ceva frumos despre cum e să urci spre înălţimile unde aerul transformă timpul în praf şi pulbere:
RăspundețiȘtergere"Aici sus, timpul curge cum are el chef. Stăm de o oră la 5416 metri şi parcă au trecut doar zece minute. Zece minute de fericire."
Cred că e cel mai frumos pasaj din acest jurnal, dar, desigur, sunt şi alte observaţii sensibile, atente, ca de exemplu descrierea vieţii din Kathmandu:
"Străzile nu au nume, casele nu au numere, oamenii nu au serviciu şi, cu toate acestea, lumea lor se învârte haotic dar funcţional. La hotelul de trei stele în care sunt cazat nu este curent electric dar sunt lumânări, nu există boiler dar există un butoi uriaş şi negru pe acoperiş, în care soarele încălzeşte apa, liftul nu funcţionează dar funcţionează muşchii portarului care duce până la etajul patru bagajul meu de 20 de kg."
Cică să ai simţul umorului înseamnă să suporţi ideea de a deveni, la rându-ţi, ţinta ironiei celorlaţi (filosofii au ţinut azi ultima emisiune, gata, renunţă, cred că ratingul lor tindea spre zero... de fapt, cel puţin eu mă uitam!)
http://mixich.ro/?p=113
Extraordinar mi s-a părut un documentar intitulat "6 billion others", este vorba despre diferite intrebări la care răspund oameni diferiţi. "Ce ai vrut sa te faci cind erai mic?" O etiopiancă zâmbitoare (pare că râde şi cu ochii) spune, la începutul filmului: "nu mi-am dorit să devin nimic când eram mică. De ce?" Asta e nelămurirea ei, frământarea ei... O altă femeie, de culoare, cam de 30 de ani, cu capul acoperit de valul specific anumitor comunitaţi, spune că a vrut să facă o şcoală de pilotaj - şi încă mai vrea! De altfel, mai toţi spun că au visat să zboare, să se facă piloţi.
RăspundețiȘtergereO să mă uit azi la "First memory".
http://www.youtube.com/watch?v=NoEFd-QaNmg&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=32KzD-0vgPA&feature=related
RăspundețiȘtergereUn filmuleţ despre cum Pina Bausch, o fiinţă extraordinară, îi învaţă pe nişte tineri germani să-şi comunice sentimentele prin dans. Sunt multe de spus, mai multe de văzut... Gabi P. mi-a atras atenţia asupra ei, ce trăiri, ce exprimare! Îmi place, în filmuleţ, faţa acestei femei care, nemaifiind tânără, devine tânără când vorbeşte (cu faţa, cu ridurile, cu privirea etc.).
Un film despre ea, mai jos:
http://www.youtube.com/watch?v=cXpFD7gi8R0&feature=related
În rest, se fac 20 de ani (ca la Dumas) de când am terminat facultatea, de când am fost la Iaşi, cu mama, să dau admintere.
Alexandru Tomescu cântă cele 24 de Capricii ale lui Paganini, pe toate (ceea ce este, în sine, o performanţă), iar pe fundal sunt proiectate imagini de la Castelul Cantacuzino de la Buşteni şi imagini de la fabrica de viori din Reghin. În rest, multe rânduri de scaune suplimentare, puse chiar şi pe scenă, în oraşele pe care le ţinteşte turneul (Focşaniul, da, Buzăul, nu!)
Şi un interviu despre ce înseamnă, fizic şi emoţional, un asemenea concept. O primă amintire, când Tomescu era în SUA, avea 12 ani şi cânta în orchestra unui mare muzician - în faţa unei săli de 4 000 de oameni, omul s-a întors spre copiii din orchestră şi i-a pus să aleagă unul dintre Capriciile lui Paganini, ca el să-l interpreteze. Iar ei s-au mirat: "Cum, oricare?..." Apoi, ideea fascinantă ca vioara să fie singură, în toată splendoarea ei, fără pian, fără orchestră, doar o vioară într-un concert complex, de forţă, pentru care, spune violonistul, trebuie să te identifici cu Paganini. Trebuie să devii Paganini, altfel nu poţi duce lucrurile la final!
http://mixich.ro/?p=113
RăspundețiȘtergeremai încerc pentru Jurnalul unui pantofar, dacă nu, Oana, încearcă prin cuvinte-cheie, vlad michix este autorul. Mă duc la şcoală. E concert de păsărele la stâlp, trandafirii sunt cam ciufuliţi de furtuna de acum 2 zile, nu şi-au revenit, bieţii de ei, iar eu am o grămadă de chestii de ţinut minte, inclusiv să iau ceva împotriva căpuşelor, pentru căţel...
Am văzut astăzi un comerciant de flori, cărându-şi marfa de la maşină la piaţă - nişte margarete vrac, floare albă lângă floare. Pentru mement, mi-au rămas ochii la braţul acela imens de flori, uşor comprimate ca să încapă cât mai multe.
RăspundețiȘtergereAud, din întâmplare, aşteptând taxiul, conversaţia puştilor din vecini. Stau pe o bordură şi îşi mai trec timpul, de-acum vine vacanţa, e destul - o fată şi 3 băieţi, cam de 9 ani, clasa a II-a. Ea zice smiorcăit: "Măi, voi nici nu ştiţi în ce stare sunt eu..." Şi eu, şi ei ascultăm o poveste prescurtată despre cum are ea, fetiţa, probleme cu un rinichi,încă de când era mică (de fapt, ştiu sigur, nu are nimic!). Unul dintre băieţi le spune celorlalţi: "Trebuie să aveţi respect de ea (aşa a zis, de ea), că are prrrobleme (rârârit) cu un rinichi, trebuie să aveţi respect!" Ea pare mulţumită, ceilalţi sunt nedumeriţi. Cel mai bine făcut dintre ei consideră nimerit să se victimizeze şi el şi povesteşte rapid cum este bătut, în recreaţie, de toţi băieţii din clasă. Ca să fie crezut, îi cere fetiţei sprijinul, iar ea confirmă: "da, am văzut şi eu! îl fac praf!". Grăsunul e mulţumit, se simte puţin erou. Despre ce mai vorbesc puştii de azi...
N-am mai scris de ceva vreme, nu pentru că nu aş fi avut ce, dar m-am obişnuit cu feed-back-ul tău.
RăspundețiȘtergereÎn fine, ca să trec eu de zilele mai grele, când scade stima de sine (am preluat sintagma asta, vezi bine!), mă conduc după principiul: oamenii nu pot fi schimbaţi, tu trebuie să te schimbi. Nu e vorba, cum începusem, Oana, să vorbim la telefon, despre o cedare în faţa celuilalt, cu care ai o dispută. Într-un conflict, părţile ajung pe poziţii ireconciliabile, nimeni nu cedează. La muncă sau în relaţia cu vecinii nu ai încotro, trebuie să găseşti căi de comunicare. Cu cei pe care nu-i vezi zilnic, probabil, nu-i aşa o problemă, dai "ignore". Dar ce te faci cu ceilalţi, din imediata apropiere?!
Prin urmare, m-am necăjit din pricina unor vorbe puse în cârca mea, mi s-a turnat, cum se spune, venin în ureche. E şi vina mea, că ascult, aş zice că n-am încotro, răspândacii sunt aşezaţi cumva în calea mea - mai e o vorbă, ceva de genul: Cine ascultă pe la uşi s-ar putea să audă despre el şi lucruri care nu-i convin!
Şi m-am gândit ce să fac, direct nu poţi aborda lucrurile, e lipsă de diplomaţie. Ieri am venit cu multe flori de la şcoală şi, cu gândul la ce-ar fi făcut (şi la ce făcea mama), le-am dăruit prin vecini, am păstrat şi eu 2 buchete speciale. Efectul a fost total, i-am cucerit pe cei care, oricum, mă simpatizau, i-am dezarmat pe inamici (de fapt, una singură, Bulioana, după poreclă, care a fost a fost atât de impresionată încât s-a oferit să-mi scoată gunoiul sau să-mi facă diferite plăţi, dacă eu nu am timp!) Deci, o mie de ani pace!
A fost tare frumos la şcoală la festivitate, am făcut poze, ai mei păreau că termină a XII-a, nu a X-a, ne-am făcut urări, eu le-am dat diplome (cărţi le dădusem deja de marţi), ei au adus bomboane şi mai multe flori ca niciodată - aici alt paradox. când eram mai tânără, îmi doream să primesc flori, nu se întâmpla. Acum, când mi-e greu să primesc flori, îmi dă Dumnezeu de nu le pot duce...
N-am scris de ceva vreme, e clar, am nevoie de feed-back, pentru încurajare. Ce să mai spun despre mine? Când nu plouă (fin, un abur de ploaie, o abureală), e sărbătoare, aşa că tot amân treburile serioase, gen curăţenie generală. Desigur, se poate începe pas cu pas, însă lenea e cucoană mare!
RăspundețiȘtergereAm recitit "Soarele gol" de Isaac Asimov, carte care ştiu că-mi plăcuse foarte mult, nu mai ştiam de ce - probabil pentru firul uşor poliţist şi pentru răsturnările de situaţie. Apoi, am găsit pe net o povestire a lui, "Corectorul", despre un robot care făcea muncă de editare, identificând toate tipurile de erori. Un robot dat în judecată. E clar, scriitorul e manierist, repetă cam aceleaşi lucruri, legile roboticii, aversiunea oamenilor pentru roboţi, aversiunea solarienilor pentru pământeni etc. Mă tot gândesc ce le-ar plăcea băieţilor, pentru a VIII-a, cred că se vor duce, mai curând spre Agatha Cristie... o să recitesc şi eu ceva, e musai.
Aseară am început o carte cam ciudată, se numeşte "Cazul Jane Eyre", de un britanic, Jasper Fforde, cu doi "f"... ceva despre inspectori literari, inspectori specializaţi în fraude culturale, înţeleg că, în cele din urmă, personajul va fi răpit la propriu din propria carte. În plus, personajul feminin principal se numeşte Thursday. Mi-a plăcut, de la început, o complicată mişcare pe axa timpului, în care personajele se mişcă lejer - au de făcut ceva si se întorc, pur şi simplu, fără o maşină a timpului, cu 3 săptămâni în urmă, apoi merg în viitor, prezentul devine o chestie pur relativă. Să mai vedem...
Interesantă, ca muzică (amestec de ceva cu ceva, de coada şoricelului cu sonorităţi neobişnuite, dar liniştitor, bun pentru nervii mei sensibili), Luiza Zan, pun aici un link
http://www.myspace.com/zanluiza
Am reuşit aseară să citesc vreo 70 de pagini din "Cazul Jane Eyre" şi am dat peste un dialog (sunt multe asemenea) în care un tată, care lucrase la Chronoguard, un fel de serviciu special al timpului, îi spune fiicei, detectiv literar de la 9 ani:
RăspundețiȘtergere"Ţi-am luat un disc cu Beatles, am fost de curând în '78". Ea întreabă: "Nu s-au despărţit în '70?", el rspunde: "Nu întotdeauna!"
Ideea e că în acest roman unele evenimente istorice sunt "revizitate"; în războiul Crimeii se duc, generaţii de-a rândul, războiul nefiind nicicând epuizat, continuând să existe şi să se desfăşoare, ca probă de maturitate a celor tineri, într-o nişă temporală. Detectivul Thursday şi patronul unei cafenele sunt veterani în acelaşi război, deşi îi despart câteva decenii.
Se întâmplă multe, există comprimări extreme ale evenimentelor, se tot întâmplă lucruri, unele SF, ulterior developate şi analizate... să mai vedem...
În rest, tot aud pe la tv o metaforă care-mi place, despre cei care tot umblă la planta dintr-un ghiveci, scoţând-o cu totul, ca să vadă dacă i-a mai crescut rădăcina.
Aseară, în vis, cum altfel, am simţit mâinile mamei, palmele calde pe pielea mea, pe burtă, pe sub coaste, voia să vadă dacă n-am o umflătură, ceva ca o minge, în dreapta, mă palpa, iar eu, ca de obicei, o respingeam iritată, pe jumătate că nu-mi convenea să am ceva, dar şi fiindcă mă gâdila. Şi i-am auzit vocea, dar nu i-am văzut faţa. Şi totul era atât de real şi de viu, ca anul trecut pe vremea asta, când ploua, nenorocita de ploaie, ca şi acum, şi nu reuşeam să usuc lucrurile pe care le căram cu trenul de dimineaţă.
RăspundețiȘtergere