După cutremur, Haruki Murakami, Polirom 2014

Culegere de povestiri – cutremurul e doar pretextul pentru a surprinde ciudăţenii din viaţa lumii modern, alienate, kafkian-camusiene.

Broscarul (un broscoi uriaş care are darul vorbirii) salvează oraşul Tokio, cerând sprijnul unui funcţionar superior de bancă. Miza este o conversaţie cu doamna Râmă, locuitoare a subteranei, care ar trebuie să se îmbuneze, în aşa fel încât cutremurul devastator să nu se mai producă. Funcţionarul acceptă greu să coopereze, e modest, i se pare că nu poate face prea mult pentru omenire, e un om banal –evenimentele se precipită, funcţionarul crede că e împuşcat pe stradă, visează, delirează, e dus la spital (fără leziuni de glonţ!), dar domnul Broscar e tot acolo.

O nevastă îşi părăseşte soţul: “Problema e că tu nu-mi oferi nimic. Cu alte cuvnte, nu există nici măcar un singur lucru înăuntrul tău pe care mi l-ai putea da. Eşti un om bun, blând şi frumos, dar a trăi lângă tine e ca şi cum aş trăi alături de un gol de aer.” Bărbatul pleacă într-o vacanţă în Hokkaido şi e rugat de un coleg să ducă, personal, un pachet cuiva. La final află ce era în pachet. O femeie străină îi spune: ”în cutie era conţinutul tău. Şi tu l-ai cărat până aici fără să ştii…”

O fetiţă are coşmaruri – visează că un om, Cutremurul, îi tot spune să intre într-o cutie. Iubitul femeii, un scriitor, poate schimba lucrurile: “Hai să scriu o poveste în care cineva visează şi aşteaptă cu nerăbdare să vină zorii, să se facă lumină şi să-i poată strange în braţe pe oamenii pe care îi iubeşte. Dar deocamdată voi sta aici şi voi veghea asupra acestei femei şi acestei fetiţe. N-am de gând să las pe nimeni să le bage într-o cutie absurdă. Nici dacă ar pica cerul sau s-ar despica pământul.”

Solomon Marcus / De ce să citeşti? Păi, de ce să mănânci? Foamea aceea biologică, organică e de vină!