Mondiano, Orizontul şi Călătorie de nuntă

Patrick Mondiano, Orizontul, Humanitas, 2015

“Prima întâlnire dintre două persoane este ca o rană uşoară pe care o simte fiecare, trezindu-se din singurătate şi din amorţeală.”

“Nici el nu putea să treacă prin anumite cartiere ale Parisului fără să-l cuprindă teama. Închipuieşte-ţi un cuplu, la vreo cincizeci de ani, îi spuse Bosmans. O femeie cu părul roşcat şi privirea dură, un bărbat brunet, cu aer de preot răspopit. Femeia cu păr roşcat este mama mea, dacă e să mă iau după certificatul de naştere. În perioada aceea din tinereţe, de fiecare dată când Bosmans avea ghinionul să dea peste cei doi, dacă îşi asuma riscul să treacă pe rue de Seine şi prin împrejurimi, se întâmpla negreşit acelaşi lucru: mama lui se apropia, cu bărbia în vânt şi figură agresivă, şi-i cerea bani, pe tonul autoritar cu care cei mari îi ceartă pe copii. Brunetul rămânea la distanţă, nemişcat, şi-l măsura sever din priviri, ca şi când ar fi vrut să-l facă să se simtă prost că există. Bosmans habar n-avea de ce fiinţele acelea îi arătau un asemenea dispreţ. Se scotocea prin buznare încercând să găsească câteva bancnote. I le întindea mamei, care le înhăţa şi le înfunda repede în buzunar. Apoi se îndepărtau foarte demni, bărbatul semeţ ca un toreador. Lui Bosmans nu-i mai rămânea nici măcar mărunţiş pentru biletul de metrou.”

Am citit şi “Călătorie de nuntă” – frumoasă, evocare sensibilă peste o linie detectivistă. Ceea ce pare un voiaj de nuntă este, de fapt, un refugiu. Oameni pe care-i întâlneşti şi pe care, dintr-un motiv sau altul, îi ţii minte, de care te simţi legat. Cum să priveşti viaţa cuiva ca pe o enigmă în a cărei dezlegare pleci, pentru că sunt lucruri care trebuie lămurite.

Spectrul lui Alexander Wolf, recuperări

Gaito Gazdanov, Spectrul lui Alexander Wolf, Polirom 2014

Carte care te păcăleşte, are întorsături de situaţie bine studiate.

-          “La un şah a venit odată grădinarul lui şi i-a spus peste măsură de tulburat: dă-mi cel mai iute cal al tău să plec cât mai departe cu putinţă în Ispahan. Acum o clipă, lucrând în grădină, mi-am văzut Moartea. Şahul i-a dat calul şi grădinarul a plecat în goană spre Ispahan. Şahul a ieşit în grădină: acolo stătea Moartea. El i-a spus: De ce mi-ai speriat grădinarul, de ce te-ai arătat în faţa lui? Moartea i-a răspuns şahului: N-am vrut să fac asta. M-am mirat că l-am văzut pe grădinarul tău aici. La mine în carte e scris că îl voi întâlni la noapte, departe de-aici, în Ispahan.”

-          “Viaţa ne este dată cu condiţia obligatorie de a o apăra cu curaj până la ultima suflare.”

Un ziarist citeşte, din întâmplare, o povestire în care apărea propria experienţă de război – la 16 ani, într-un război civil din Rusia, ucisese, de la mică distanţă, un om. Fapta, justificată de împrejurări, îl apasă toată viaţa, până ce constată că omul acela nu murise – Alexander Wolf devenise scriitor şi povestise întâmplarea care-l adusese aproape de moarte. Jurnalistul îl caută şi îl găseşte. A doua oară, din pricina unei femei, glonţul ucide cu adevărat. Deznodământul e acelaşi, doar că se împlineşte mai târziu.

Războiul refugiaţilor

Irene Nemirovsky, Suita franceză, Polirom, 2014

În timpul războiului, nemţii stau în casele francezilor. Războiul refugiaţilor, aparţinând diverselor clase sociale, este descries minuţios. Cei cu bani reuşesc să găsească un timp mâncare şi adăpost. Ceilalţi, se descurcă.

Ocupanţii nemţi sunt educaţi, cântă la pian, au lecturi interesante, în general, sunt oameni fermecători, cum constată Lucile Angellier. Întrebată de către ofiţerul neamţ cine a construit casa soacrei ei, femeia e nevoită să admită că nu are habar, nu fusese interesată, pur şi simplu, de istoria familiei soţului ei (o înşelase, rămăsese cu el din simţul onoarei şi al datoriei). Despre propria casă, femeia are amintiri clare, pe care le mărturiseşte unui străin: “O casă în pădure, unde copacii cresc atât de aproape de salon, încât vara, umbra lor verde scaldă totul ca într-un acvariu…”

În general, se moare stupid, oricum, nu eroic. Madame Pericard face slujbă, la biserică, pentru doi dintre băieţii ei, pe care-i crede morţi în război. De fapt, Hubert, puştiul de 16 ani, îşi face apariţia în timpul slujbei. Părintele Philippe însă fusese ucis de copiii de la un orfelinat, fiinţe abrutizate pe care omul crezuse că le poate struni.

Ce iei cu tine când pleci din Parisul ameninţat de război? “Bijuteriile şi banii erau cusuţi într-un buzunăraş de piele întoarsă, prins pe interiorul cămăşii. Avusese prezenţa de spirit să-şi ia haina de blană şi o valijoară plină cu argintărie pe care o păstrase la îndemână.” Femeia luase însă şi mobilă, saltele, provizii, teancuri de lenjerie… toate sunt abandonate pe parcurs – “Pe portbagaj erau legate căruciorul pentru copii şi o bicicletă. Încercau zadarnic să găsească loc în interior pentru toţi sacii, valizele şi genţile familiei, ca şi pentru coşurile cu sandviciuri şi termosul pentru gustare, sticlele cu lapte ale copiilor, friptura rece de pui, jambonul, pâinea şi cutiile cu lapte praf ale bătrânului domn Pericard şi, în fine, coşul motanului. Întârziaseră întâi pentru că spălătoreasa nu adusese lenjeria şi nu i se putea telefona. Părea imposibil să renunţe la acele cearşafuri mari, brodate, care făceau parte din patrimonial inalterabil al familiei, în aceeaşi măsură ca bijuteriile, tăvile de argint şi biblioteca.” Maşina se strică şi este abandonată.

“Depozitul de muniţii sări în aer şi ecoul teribil al exploziei abia încetase (în ţinut, totul fusese cuprins de suflu, toate uşile şi ferestrele, cutremurate, iar zidul scund al cimitirului se năruise), când o flacără lungă ţâşni şuierând din clopotniţă. Zgomotul făcut de bomba incendiară se confundase cu cel al exploziei depozitului de muniţii. Într-o secundă, satul se văzu cuprins de flăcări. Şoproanele erau pline de fân, pătulele de paie, focul cuprinsese tot. Acoperişurile se prăbuşiră, podelele se despicară în două. Mulţimea de refugiaţi se năpusti în stradă, iar localnicii se repeziră la uşile grajdurilor ca să-şi salveze animalele. Caii nechezau şi se cabrau, speriaţi de lumina şi de zgomotul incendiului. Nu voiau să iasă şi loveau zidurile fierbinţi cu capul şi cu copitele. O vacă o rupse la fugă, ducând în vârful coarnelor o legătură de fân care luase foc şi pe care o scutura înnebunită, mugind de durere şi de spaimă.” Al Doilea Război Mondial.

După cutremur, Haruki Murakami, Polirom 2014

Culegere de povestiri – cutremurul e doar pretextul pentru a surprinde ciudăţenii din viaţa lumii modern, alienate, kafkian-camusiene.

Broscarul (un broscoi uriaş care are darul vorbirii) salvează oraşul Tokio, cerând sprijnul unui funcţionar superior de bancă. Miza este o conversaţie cu doamna Râmă, locuitoare a subteranei, care ar trebuie să se îmbuneze, în aşa fel încât cutremurul devastator să nu se mai producă. Funcţionarul acceptă greu să coopereze, e modest, i se pare că nu poate face prea mult pentru omenire, e un om banal –evenimentele se precipită, funcţionarul crede că e împuşcat pe stradă, visează, delirează, e dus la spital (fără leziuni de glonţ!), dar domnul Broscar e tot acolo.

O nevastă îşi părăseşte soţul: “Problema e că tu nu-mi oferi nimic. Cu alte cuvnte, nu există nici măcar un singur lucru înăuntrul tău pe care mi l-ai putea da. Eşti un om bun, blând şi frumos, dar a trăi lângă tine e ca şi cum aş trăi alături de un gol de aer.” Bărbatul pleacă într-o vacanţă în Hokkaido şi e rugat de un coleg să ducă, personal, un pachet cuiva. La final află ce era în pachet. O femeie străină îi spune: ”în cutie era conţinutul tău. Şi tu l-ai cărat până aici fără să ştii…”

O fetiţă are coşmaruri – visează că un om, Cutremurul, îi tot spune să intre într-o cutie. Iubitul femeii, un scriitor, poate schimba lucrurile: “Hai să scriu o poveste în care cineva visează şi aşteaptă cu nerăbdare să vină zorii, să se facă lumină şi să-i poată strange în braţe pe oamenii pe care îi iubeşte. Dar deocamdată voi sta aici şi voi veghea asupra acestei femei şi acestei fetiţe. N-am de gând să las pe nimeni să le bage într-o cutie absurdă. Nici dacă ar pica cerul sau s-ar despica pământul.”

Solomon Marcus / De ce să citeşti? Păi, de ce să mănânci? Foamea aceea biologică, organică e de vină!

Cântul lui Ahile, Madeline Miller, Ed.Polirom, 2013

Minunată carte, dacă e citită fără prejudecăţi.

Ahile şi Patroclu acceptă să participe la războiul împotriva Troiei, deşi, iniţial, se sustrag, ajutaţi de nereida Thetis, mama lui Ahile. Îmbrăţişarea tatălui: “Peleu stătea pe ţărm, cu mâna ridicată în semn de rămas-bun. Ţinându-se de cuvânt, Ahile nu-i spusese de oracol, doar îl îmbrăţişase strâns, dorindu-şi parcă să-l absoarbă pe bătrân în piele. Şi eu îi îmbrăţişam trupul vânos şi ciolănos. Aşa o să ajungă şi Ahile când o să fie bătrân, mi-am spus. Apoi mi-am amintit – n-o să îmbătrânească niciodată”.

Lupta începe greu, după ce sunt îmbunaţi zeii. Apoi, războiul ţine 10 ani, ceea ce pare o prelungire a vieţii lui Ahile, un fel de răgaz, o amânare a prorocirii funeste. “Era un război foarte ciudat. Nu se câştiga niciun teritoriu, nu se lua niciun prizonier. Se purta doar pentru onoare, de la bărbat la bărbat. Cu vremea, se ivi un anume ritm de ambele părţi: ne luptam într-un mod civilizat – şapte zile din zece, cu pauze pentru serbări şi funeralii. Fără jafuri, fără atacuri neanunţate. “

Odiseu este şiret şi antipatic. Patroclu îngrijeşte rănile soldaţilor, folosindu-se de cunoştinţele transmise de Chiron, în perioada iniţierii. Ahile are conştiinţa că s-a născut pentru a lupta: “Ahile înflorea pe zi ce trece. Mergea la luptă beat de plăcere, bătându-se cu un rânjet pe buze. Nu-l încânta să căsăpească – a aflat iute că nimeni nu-i putea ţine piept. Nici doi, nici trei. De fapt, trăia pentru iureşul luptei, când o ceată de oşteni veneau ca fulgerul spre el. Acolo, când douăzeci de săbii se grămădeau să-l străpungă, putea să lupte cu adevărat. Se desfăta simţindu-şi propria forţă, ca un cal de alergări ţinut prea mult în ţarc ce poate în sfârşit să gonească. Cu o graţie vie, supraomenească, se lupta cu zece, cinsprezece, douăzeci şi cinci de bărbaţi o dată. În sfârşit, iată ceva la care sunt bun.”

“Folosesc cuvântul hybris. Aşa numim noi trufia strigătoare la cer, cruzimea şi mania nestăpânită, la fel de hâdă cum sunt zeii.” Ahile intră în conflict cu Agamemnon din pricina lui Briseis, pradă de război. Fără Ahile, aheii mor pe capete, iar Ahile nu poate fi înduplecat să reintre în luptă.

Patroclu se va dovedi “cel mai vrednic dintre ahei”. El moare primul, acceptând să poarte hainele şi scutul lui Ahile, care nu voia să lupte. Apoi, Ahile îl vânează pe Hector, ucigaşul lui Patroclu. Săgeata care-l nimereşte pe Ahile este trasă de Apolo, din arcul lui Paris. Războiul nu se termină până ce în tabără nu soseşte şi Pyrus, fiul neînţelept al lui Ahile, fiul cu părul roşu ca focul. Thetis cu gura ei ca o rană, crudă ea însăşi, permite reîntâlnirea, după moarte, a lui Ahile cu Patroclu.  

Afari, Rimbaud, obiceiuri crude si desert

                             În Ţara lui Dumnezeu, Tatiana Niculescu Bran, Ed.Polirom, 2012

În zonă deşertică, în ţara afarilor, Hani, o fetiţă de 10 ani, învaţă de la bunicul ei ce este înţelepciunea. La reprezentanţa diplomatică franceză, Laurent Beauregard (împătimit de Rimbaud) îşi aduce fiul, pe Andre, şi a doua soţie, Marie. Andre se bucură de tovărăşia prinţesei afgane şi află multe despre piraţii somalezi. Fiecare capitol este scris din perspectiva câte unui personaj.

Despre îmblânzirea animalelor, a oamenilor, a duhurilor – secvenţa se referă la un pui de gazelă: „Întâi îţi aşezi o pace în inimă cum ai aşterne un covoraş de lână cu desene, niţel aspru, niţel pufos, acolo, pe covoraş, îţi cobori gândurile la ea treptat, ţi-o desenezi în minte, linie cu linie, şi ochii ei mari, lunecoşi, şi picioarele lungi, subţiri, toată arătarea ei de făptură mută, ademenşti gândul, că nu vine singur, mai fuge, se mai împotmoleşte, se mai apropie, mai fuge, depinde de tine cum faci să-l aduci pe covoraşul din inimă şi să-l îngenunchezi. Şi atunci, în momentul ăla, când simţi că gândul e sub puterea ta şi eşti sigură că l-ai prins şi nu mai pleacă, o priveşti drept în creştetul capului şi întinzi mâna spre ea.

Şi despre nevoia unei călăuze: „Hani, în pădurea Day nu intră nimeni fără călăuză. În viaţă, la fel: nu poţi înainta fără părinţi, fără învăţător, fără caligrafie, fără covoraşul de rugăciune, fără familia bărbatului tău...”

Lumea afarilor este descrisă detaliat, din perspectova unor personaje interesante – Kamil, şoferul care caută mormântul tatălui său, Afara şi fiica sa, Gassira, legate de o tradiţie crudă (excizarea genitală a fetelor, obicei pe care-l moştenesc şi îl conservă femeile înseşi!), dar şi despre Rimbaud, devenit el însuşi afar, Abdoh Rinbo (Rimbaud, negustorul de cămile şi de mirodenii, moare la 39 de ani, în deşert, i se taie piciorul, în urma unei infecţii).

Despre importanţa cuvintelor – „Tot ce vezi în jurul nostru şi, mai departe, ce nu vezi, e lucrarea făcută de cuvintele lui Dumnezeu. Să te ţii întotdeauna de cuvânt sau să nu promiţi ceva dacă nu eşti sigur că poţi împlini ce ai promis. Altfel, sufletul tău se prăbuşeşte în amestecătură şi dezordine.”; „Ori de câte ori ai spus un cuvânt, în adâncul lui se trezeşte un duh care întrupează imediat lucrul pe care l-ai numit. De aceea cuvintele mângâie, rănesc, alintă, ucid, liniştesc, supără, bucură şi aşa mai departe.”

Aceeași carte...

Copiii, se spune, percep lumea mitologizat, ca într-o poveste. Nu e de mirare că luna poate fi un tovarăș de joacă ideal. Dar jocul e împins mai departe, până aflăm că unul dintre frați, cel considerat perfect, este soarele (Arash), în vreme ce copilul care le dă părinților dureri de cap este.. luna!  

-Noaptea, stelele străluceau cam ciudat, dar luna… Luna era cu totul altceva! Nu se supunea niciunei reguli și niciunei legi, se purta ca un copil încăpățânat. Misiunea ei era să lumineze cerul nopții, însă dacă nu dorea, nici nu-și făcea apariția. În schimb, se arăta pe neașteptate când nu avea voie. Sărea pe furiș în mijlocul cerului. Uneori o vedeam dimineața, lângă soare. Își lua o culoare ștearsă, ca să n-o observe nimeni și râdea ștrengărește. Alteori, își ițea doar cornul și se uita cu coada ochiului la noi. Însă atunci când se dovedea ascultătoare nimeni nu putea să-i reziste. Apărea la asfințit, cu hainele frumos rânduite, cu fața curată și părul pieptănat, strălucitoare și cuminte, fermecându-ne pe toți. Toată lumea o lăuda și i se uitau toate poznele. Orișicum, era un tovarăș de joacă fără pereche. Pregătită oricând să fugă după mine, ne învârteam în jurul havuzului și, fără nici cea mai mică greșeală, se opera exact când mă opream și eu. Credeam că suntem legați unul de altul, că era prietena mea, pentru că numai după mine venea. Era întocmai ca mine. Nimeni nu putea s-o forțeze să facă ceva. Da, eu eram luna, iar Arash era soarele. El venea la timp, pleca la timp și nu încălca niciodată regulile.”

Despre candoare și infamie, prostie, între aparență și esență, răutatea celor mai mari și suferința celor mai mici. Despre ceea ce se întâmplă, uneori, acolo unde se strâng, la joacă, mai multe vârste:

”-Shahab, prostule, vino aici!

Am alergat până la el. A îngenuncheat în fața mea, și-a pus mâinile pe umerii mei și a spus:

-Bravo, ce băiat cuminte! Acum, dacă le arăți prietenilor mei ce prostănac cuminte ești, îți cumpăr o înghețată mare, bine? Pune-ți capul jos, în colțul ăsta și lipește-ți picioarele de perete.

Pe jos era murdar, plin de noroi, iar mie nu-mi plăcea noroiul. M-am uitat în jur ca să găsesc un loc mai bun sau ceva pe care să-mi sprijin capul.

-Ce mai aștepți? s-a răstit Khosrou. Tu ești un prostănac ascultător, hai, repede, capul în pământ. Pentru mine…

Trebuia să fac asta pentru el. Mi-am pus vesel capul jos și am ridicat picioarele pe perete. Toți s-au pornit pe râs, după care Khosrou a spus:

-Acum freacă-te de pământ, până curăți locul lună.

Am șovăit. Pe jos era mizerie și, de fiecare dată când mă murdăream, mama mă certa.

-Hai, mai repede, fii ascultător! Uite, copiii te aplaudă, toți te aplaudă.

N-aveam încotro, ei ardeau de nerăbdare să fac asta, așa că m-am întins pe pământ, iar copiii au aplaudat și mi-au spus râzând:

-Bravo, prostule, bravo! Hai, de-a dura!

Cu cât mă rostogoleam mai mult, cu atât mai tare se tăvăleau și ei de râs. Știam că mama o să mă certe, dar nu-mi păsa, mai important era să le fac pe plac lui Khosrou și prietenilor lui. (…)

-Shahab drăguțule, te rog eu ceva: ia arată-le ăstora cât ești de ascultător. Ia o înghițitură mică din jgheab, apoi mergem să-ți cumpărăm un sendviș mare de tot și o înghețată, bine?

Nu ! Nuu voiam, ah… apa era tulbure, cu viermi, și mirosea urât. Am întors capul scârbit. Mi-era teamă de viermii din apă. M-am smuls din mâinile lui și am dat să fug spre casă, dar n-am apucat să fac nici doi pași, că m-a prins de gulerul cămășii.

-Hei, încotro? Crezi că te las să pleci? Până nu bei de aici, nu pleci nicăieri.”

Tatăl celuilat copil...

Tatăl celuilalt copil, Parinoush Saniee

Traducere din limba persană, la Polirom, 2013. Am crezut că este vorba despre un copil ai cărui părinți s-au despărțit. Descopăr însă, ca în cazul mai multor cărți, că titlul și diversele comentarii te îndepărtează de lectură, adică nu-și ating deloc scopul. Sper să nu fie și cazul meu...

Logica celor mari nu se suprapune, adeseori, pe logica celor mici. Despre cum ajungem, plecând de la lucruri mărunte, să avem percepții diferite – realitatea se relativizează oricum, nu există o realitate obiectivă, totul e filtrat de propria personalitate. Iar multe reproșuri rămân formulate doar în gând. Cei cărora le sunt adresate (oameni dragi!) habar nu au, de fapt, de aceste imputări dureroase:

”Cât de tare mă înfuria mama… ”Tatăl tău” în sus, ”tatăl tău” în jos. El nu e tatăl meu, e tatăl lui Arash. Mama știe să vorbească și înțelege mereu ce vreau, cum de nu pricepe ceva atât de simplu? Ea chiar nu știe că toți copiii buni, sănătoși, frumoși și deștepți sunt ai taților, pe când copiii proști, urâți, bolnavi și muți sunt ai mamelor? Dacă ar fi doar un pic mai atentă și ar asculta ce spune tatăl lui Arash, și-ar da seama… E mâhnită din cauza mea, dar nu bagă de seamă că tatăl lui Arash îl strigă ”fiul meu” și se mândrește la toată lumea cu băiatul lui. Când se uită la el, zâmbește, nu mai poate de drag. La mine nu-i place deloc să se uite. Nu-i place nici să mă arate altora. Spune mereu ”Nevastă, vino și ia-ți copilul de aici!” Adică ”Ăsta e copilul tău, nu al meu.” Mie oricum nu-mi pasă. Pentru mine, mama e de-ajuns.”

Părinții dezvoltă orgolii ciudate, unul dintre copil îi poate face mândri, de altul se simt rușinați. Iar sentimentele, chiar neexprimate, sunt limpezi pentru toată lumea, chiar și pentru cei de 4 ani:

”Cu cât întârziam eu să vorbesc, tatăl se îndepărta mai mult de mine, ca și cum l-aș fi jignit în mândria și bărbăția lui și i-aș fi pus sub semnul întrebării  părerea că e un om desăvârșit.  Se uita nedumerit la mine și nu înțelegea de ce îi dăduse Dumnezeu un asemenea copil. Nu mai vorbea cu mine. Nu vreau să spun că făcea toate astea intenționat, dar în adâncul lui era rănit și rușinat de existența mea; și eu, așa de mic cum eram, simțeam totul foarte limpede.”

Filme de vacanţă

Am văzut mai multe, dar pe sufletul meu (care nu are răbdare să mai vadă orice!) au fost 2:

- Mediteraneo, minunat, umor şi poezie, o "slavă stătătoare", fără patetism, numai bun pentru cei care nu au niciodată timp, pentru cei care, trăind "în viteză", nici nu mai ştiu ce trăiesc;

- Oci ciornie, Mihalkov - mă pregătesc de ceva timp pentru filmul ăsta (nu era cazul!!!), am văzut deja Soare înşelător, 12, Piesă neterminată pentru pianină mecanică şi Oblomov; mult şi frumos, dar filmul cu Mastroiani este cuceritor - până la urmă, ca mereu la Mihalkov, tot despre micile sau marile laşităţi, despre curajul de a ieşi din rutină, despre obişnuiţa de a lua cu tine, ca poveste, ceea ce ai trăit excepţional;

Dulce bar, J.R. Moehringer

Un roman minunat, cu mult umor, despre băieţi. Copilul creşte fără tată, nu-i ştie chipul, dar îi aude Vocea la radio (avea emisiune). Alţi bărbaţi, cei de la barul Dickens, ţin locul tatălui, cu mare succes.

- "La opt ani, am început să visez să merg la Dickens aşa cum alţi băieţi visează să ajungă la Disneyland."

- "Bărbăţia înseamnă mimetism. Pentru a fi bărbat, un băiat trebuie să vadă un bărbat. Cu bunicul nu mersese."

- bunica, explicându-i cât de greu îi este mamei lui să-l crească: "Eu contez pe tine. De câte ori spune "pe tine" suna ca o tobă.

- aceeaşi bunică: "îşi rezerva în fiecare zi o perioadă pentru groază. Se temea de pneumonie, tâlhari, maree, meteoriţi, şoferi beţi, drogaţi, criminali în serie, tornade, doctori, vânzători necinstiţi. Groaza bunicii mi se dezvăluia în toată dimensiunea ei când cumpăra un bilet la loterie şi se uita la televizor când erau anunţate numerele. Dacă primele trei numere se potriveau, începea să se roage cu ardoare ca următoarele trei să nu se potrivească. Îi era groază să câştige, de teamă să nu-i cedeze inima."

- J.R. ajunge la concluzie că şcoala la care merge (la un moment dat, în Arizona) este medie pentru că se află în mijlocul deşertului!

- "Boala (alopecia) l-a distrus pe unchiul Charlie, dar pagubele au fost mai mult pe interior decât în exterior. Devenise sfios la modul patologic, nu mai putea ieşi din casă fără pălărie şi ochelari de soare negri, o deghizare care îl făcea, de fapt, să sară mai mult în ochi. Arăta ca Omul Invizibil. Mult înainte să fie la modă chelia, mult înaintea lui Bruce Willis, unchiul Charlie era chelios - marfă. Dar bunica mi-a spus că unchiul Charlie ura felul cum arăta, că se ferea din calea oricărei oglinzi de parcă ar fi fost o armă încărcată."

- "Humphrey Bogart era unchiul Charlie pe faţă - în afară de păr -, mai şi vorbea ca unchiul Charlie, cu buzele deschise doar cât să încapă o ţigară. Când Bogart a spus "Uită-te la tine, puştiule!" mi s-a ridicat părul pe ceafă, pentru că suna de parcă unchiul Charlie ar fi fost în cameră cu mine. Bogart avea până şi mersul ca al unchiului Charlie, umbletul acela de flamingo pe care-l dor genunchii. Apoi, cireaşa de pe tort, Bogart îşi petrecea toată ziulica într-un bar."

Scrisoare cu sirenă mov...

Cum ajunge la toţi şi de unde? De pe Lună, desigur, uite, se vede Luna cu munţii ei de cenuşă, acolo sunt poveştile! Numai că vine când copiii dorm, dacă ai deschis ochii, gata, a şi plecat!

Ajutată de G., care scrie, de fapt, şi mai desenează, pe ceea ce va deveni un plic, o sanie, un brăduţ, o inimă roşie, nişte feţe fericite, Daria îi trimite Moşului scrisoare (ea îşi scrie numai numele şi desenează şi ea recognoscibil):

Dragă Moş Crăciun,

Numele meu este Daria Ilinca şi te-aş ruga (pentru că am fost destul de cuminte, ascultătoare şi harnică) să-mi aduci: un pinguin sau o cărticică despre insecte (poate dinozauri), o sirenă cu coadă mov.

Mulţumesc! Te aştept cu nerăbdare să-mi aduci jucăriile...

Daria

La grădi primeşte însă un joc lego, micuţ - e uşor dezamăgită ("Eu cerusem o sirenă..."), dar se încurajează singură, "e bine şi cu darul ăsta, e mai mic, dar e bine..." Ulterior, darul a venit, chiar cu toate cele, inclusiv sirena cu acea coadă mov, numai că la 39.7 e mai greu să te mai bucuri de ceva... febră, amigdale, injecţii, Crăciun la Urgenţe.

Apoi, îşi dă seama că vrea o tabletă! Are şi Crina! Până la tabletă, primeşte, ca să se liniştească (agită mâna cu branulă şi zice că are ghips), un glob minunat, care-şi schimbă culorile şi creează atmosfera de ocean/pădure tropicală/noapte de vară, după dorinţă. Îi spun că în casă trebuie să fie linişte (nu mai ştiam care e apartamentul, au schimbat uşa, mi-am dat seama după chiţăielile ei!), altfel cristalul se tulbură şi pier poveştile din el. Prinde ocazia şi-mi raportează imediat: se ceartă mereu, el strigă, iar ea se poartă urât cu el! Cu siguranţă, cea mai cuminte din casa aceea e Daria. Îi spun asta şi plec. Nu tânjeşte după mine. Are globul.

La cei 5 ani şi mai mult de jumate, se aşază pe globul magic, zicând că-i ou, şi se apucă de clocit! Cred că tot de la dinozauri vine şi asta...

Fecioara în trandafir...

Cătălina Velculescu (de la Gabi arh.) - despre Sf. Fecioară în trandafir, urmărind icoanele de la Suceviţa şi Moldoviţa sau manuscrisele cu miniaturi bisericeşti. "Floare ce nu se veştejeşte niciodată" (Iosif imnograful, Antim Ivireanul), Sf. Maria este văzută, imagistic, ca reprezentare a trandafirului, rug aprins; în icoane apare înconjurată de raze (roz, roşii, culori ce permit asocierea cu trandafirul) sau de romburi cu laturile concave, stilizare a flăcării. Vârful palmelor, reunite a rugăciune, ia forma cupei unei flori. Poziţia mâinilor, împreunate în faţă sau lateral, în cruce, ştergând lacrimile sau arătând spre mormânt, este pusă în legătură cu versuri din rugăciuni, cu versete biblice. Lectura text-imagine!

Ieri am citit despre Sf.Vasile că e reprezentat, popular, călare pe un poloboc şi că i se spunea "marele beţiv". De aceea m-am dus la text - şi nu e deloc aşa. Se mai spune, în popor (Simion Florea Marian ar trebui să caut) că i-a cerut lui Dumnezeu o zi, adică şi-a amânat moartea, a urcat la cer şi a urat, acolo, lucruri minunate pentru noul an. Dar asta-i altă poveste...

Citesc şi Moehringer, Dulce bar - ed.Publica. minunat!

E de la sine înţeles...

E de la sine înţeles că, atunci când eşti parte a unui proiect, o să scrii 5 pagini, nu 5 rânduri. Că acele 5 pagini vor fi scrise cu responsabilitate, fără să iei de colo şi de colo, fără surse, din ce se nimereşte - în niciun caz dintr-o revistă îndoielnică găsită pe net. Că o să scrii abia după ce citeşti cele 2 sau 3 povestiri (deci texte scurte) alese pentru proiect. Că vei folosi diacriticele şi, abia după ce revezi o dată lucrarea, o vei trimite profesorului pentru o primă evaluare. Că nu te vei supăra ca văcarul pe sat în cazul în care, nerespectând condiţiile acestea de bun-simţ, vei părăsi proiectul. Şi că, după ce ieşi din proiect, ai puterea să recunoşti onest, în discuţii private şi nu numai, că e vina ta pentru ce s-a întâmplat, nu a profesorului care, nerecunoscătorul, infamul, nu te-a lăsat să te afirmi, deşi tu "ai scris"!

Prima imagine legată de Fusun e din copilărie, când Kemal (12 ani) şi-o aminteşte pe tanti Nesibe, croitoreasă, însărcinată cu... Fusun. Apoi s-au reîntâlnit când Fusun avea 12 ani - o plimbase cu tricicleta, fuseseră împreună în oraş, cu maşina americană (aceeaşi maşină mereu) a tatălui său,  să cumpere ceva "de bairam" şi asistaseră, accidental, la sacrificarea unui miel. Apoi, când ea are 18 ani şi el 30, Kemal o regăseşte - vânzătoare într-un magazin de lux.

"Istanbulul arăta în dimineaţa de bairam ca un abator. În ziua aceea fuseseră sacrificate, începând cu orele timpurii ale dimineţii, zeci de mii de animale, şi asta nu numai pe maidane şi în zonele pârjolite de incendii, printre ruinele din mahalale, pe uliţele lăturalnice, ci şi pe bulevardele principale ori prin cartierele înstărite. Bordurile şi pavajul erau năclăite de sânge. În vreme ce maşina noastră cobora pante, trecea poduri şi înainta pe străzi întortocheate, vedeam tot soiul de oi sortite jertfei - unele dintre ele jupuite de piele, altele abia înjunghiate, altele deja bucăţite. Am trecut pe podul Ataturk, peste Cornul de Aur. În ciuda sărbătorii, oraşul arăta obosit şi trist."

Kemal e uimit, în ciuda faptului că, la început, ea i se dăruise necondiţionat şi total, de "inflexibilitatea" ei. N-o să-i mai dea voie să o atingă în cei 8 ani petrecuţi împreună (cât ea este căsătorită cu celălalt), uitându-se la televizor, mergând la restaurante sau baruri, la film.

Cartea mimează documentarea - glosar, hartă, explicaţii de tot felul. Şi un schimb de perspective la final, când apar mai multe voci, mai ales cea a lui Orhan Pamuk, nu scriitorul, ci personajul!

Soare înşelător...

E titlul filmului regizat (în care e şi scenarist, şi actor) de Nikita Mihalkov. Nu credeam că o să-mi placă mai mult decât Oblomov - dar s-a întâmplat. Fulgere globulare, steagul roşu cu portretul lui Stalin înălţat în mijlocul câmpului de un balon imens, drama unei familii distruse din lăuntrul ei de o coadă de topor....

Am văzut, în alt registru, didactic, să zic aşa, Jurnalul străzii. Impresionant, de asemeni - despre dăruire, har, creativitate în lumea şcolii, nu orice fel de şcoală...

Daria - îi ascunde cheile lui G. De ce? întreb eu. Ca să nu mai vin pe aici, zice el. Mă pregătesc să fiu indignată, dar el continuă: ...fără ea!

Muzeul inocenţei, Orhan Pamuk

Despre discreţie şi indiscreţie, virginitate şi căsătorie, prejudecăţi de castă socială, „obligaţia de a duce în Istanbul o viaţă europeană”, stările asociate iubirii: dependenţă, nelinişte, umilinţă, nefericire, euforie... Kemal reface, într-un fel, povestea tatălui său, captiv într-o căsătorie, dar îndrăgostit de altă femeie.

„Nimeni nu ştie, de fapt, că trăieşte cea mai fericită clipă a vieţii sale atunci când o trăieşte. Poate că unii oameni pot cugeta sau afirma cu sinceritate (şi adeseori), în anumite momente de euforie, că „acum” trăiesc acea clipă de aur a vieţii lor, dar, în ciuda acestui fapt, o parte a sufletului lor este convinsă că pe viitor vor trăi clipe şi mai frumoase, şi mai fericite. Nimeni nu şi-ar putea continua viaţa, mai cu seamă la tinereţe, gândind că, de la un anumit moment, lucrurile vor merge mai prost.”

-Fusun are 18 ani, este ruda (îndepărtată, săracă) a lui Kemal, 30 de ani, în pragul căsătoriei cu Sibel sorboneza. Kemal şi Fusun se întâlnesc la blocul Compasiunea, într-un Istanbul pitoresc. Kemal e atât de îndrăgostit de Fusun încât nu mai poate trăi fără ea. El o invită la Hilton, la logodna lui cu Sibel. Dar Kemal nu se mai căsătoreşte cu Sibel, îi e prea dor de Fusun, e bolnav din dragoste pentru ea. Ştiind că el se va însura cu Sibel, fata dispare şi revine, după un timp, în viaţa lui Kemal, deja căsătorită cu un scenarist cabotin, care vrea finanţare pentru un film. Fusun nu va ajunge actriţă de succes, aşa cum visează. Cei 2 bărbaţi din viaţa ei consideră că ea nu poate juca în filmele vulgare (pe care le văd, vara, la grădinile publice din cartierele mărginaşe), e nevoie de un film de artă. Kemal nu acceptă, gelos, că ea s-ar putea săruta în vreun film cu vreun actor de duzină. Kemal se mută practic în familia lui Fusun, aseară de seară, îngrozit de faptul că va trebui, la sfârşitul a câteva ore de schimbat priviri cu Fusun, să plece. Când pleacă, Kemal ia cu el, pe furiş, un obiect atins de Fusun. Aşa dispar un cercel (pierdut de Fusun în apartamentul din blocul Compasiunea şi găsit, la ceva vreme de Kemal), solniţe, furculiţe, nişte căţei-bibelou, un ruj, un parfum şi chiar o răzătoare de gutui. În apartamentul din blocul Compasiunea Kemal reface, prin obiecte, clipele petrecute cu Fusun. În fond, un roman proustian. Abia divorţată, gata, în sfârşit, după 8 ani irosiţi, de o căsătorie cu Kemal, Fusun moare într-un accident de maşină, Kemal supravieţuieşte şi face din Muzeul inocenţei, muzeul iubirii lui pentru Fusun, unicul scop al vieţii sale. Se pregătise, oricum, atâţia ani, rătăcind printre lucrurile ei, să o iubească în absenţă.

- „Lucram toată ziua la birou, apoi în pauza de prânz, mă duceam la blocul Compasiunea şi, întinzându-mă în patul unde stătusem alături de Fusun, strângeam în braţe lucrurile care-i aparţinuseră odinioară, încercând să fiu fericit, după care reveneam la birou, fie mă urcam în maşină şi rătăceam la întâmplare pe străzile Istanbulului, în speranţa că aveam s-o întâlnesc.”

-„Urma s-o cer în căsătorie. Am privit către bărbatul pe care Fusun îl numea soţul ei de parcă nu m-aş fi uitat la o persoană în carne şi oase, ci la o amintire pe care nu reuşeam s-o desluşesc pe de-a-ntregul”; „singura mângâiere era să pot sta în faţa ei şi s-o pot contempla pe săturate, ca pe un tablou”. Lipsă de sincronizare. Prea devreme sau prea târziu.

Ce se mai poate lua şi de pe unde...

G. se duce să facă ordine la el, la şcoală, să aranjeze o cămăruţă, care fusese a unui nene şi care, acum, e plină de hărţi, praf, şoricei şi alte alea. Îi lasă pe meşteri, vreo trei la număr, să-şi vadă de treabă şi se duce să cumpere saci menajeri. Când se întoarce, constată că meşterii făcuseră "curat", nu glumă! Dispăruseră aproape toate obiectele care ar fi putut fi expuse într-o vitrină.

G. îşi începe nervos investigaţia şi le cere meşterilor/hoţilor:
- să scoată imediat banii de hârtie de pe vremea lui Pazvante (câteva bancnote amărâte, dintr-o biată colecţie);
- fişetul metalic îngust - în care numai Dumnezeu ştie ce s-ar putea păstra;
- pe scurt, tot ce au "furluat", vorba lui Creangă, piesele adunate cu greu de profesorul de istorie ieşit la pensie, care nici nu bănuia, acolo, acasă la el, că tocmai a rămas fără bruma de obiecte pentru o potenţială expoziţie;

După ceva minute, când G. le explică, în diferite registre, că obiectele acelea nu au decât valoare istorică (ce să faci cu un ciob de ceramică?!), meşterii înţeleg, în sfârşit, că n-au făcut nicio afacere. Şi, ca prin minune, obiectele încep să apară, rând pe rând: Unde au fost? Cine ştie? Cine ştie?

P.S.: de la tv, o ştire referitoare la turiştii care pleacă acasă cu chiuveta din camera de hotel!

Andersen

Andersen, Povestea vieţii mele

Carte din bibliografia pentru cei mici, gimnazişti. Acum, sunt câteva lucruri şi pentru cei mari:
- începuturile dificile, îi moare tatăl, plecarea de acasă, pasiunea pentru teatru, pentru actorie, pentru muzică, vrea să fie actor sau cântăreţ, rămâne fără voce...
- oameni care-l ajută, oameni care-l chinuie, unii dintre ei, profesori;
- teama de eşec a creatorului, climat anxios, renunţări nenumărate şi reluări ale proiectelor;
- reacţia critică a prietenilor, resimţită ca nedreptate;
- frustrarea că Danemarca nu l-a iubit necondiţionat;
- călătoriile în Europa şi marile întâlniri, prezentate pe scurt, dar în scene elocvente: Balzac, Dickens, Haine, Fraţii Grimm;
- despre basmele sale vine vorba foarte puţin, e, în schimb, autorul a multe piese de teatru sau librete;
- fuga de căldura care-l face, la un moment dat, în Italia (pe care o iubeşte infinit), să leşine;
- dependenţa financiară de scrisul zilnic, simte că nu poate fi liber;

În fine, povestea minunată a unui baston de palmier, luat din Italia, pe care scriitorul îl pierde într-un voiaj în Irlanada (unde în vitrinele librăriilor îşi vede portretul, unde toată lumea, spre surprinderea sa, îl cunoaşte şi îl preţuieşte). E trist că a pierdut bastonul. Dar, în timp ce aştepta un tren spre Londra, cineva îi aduce bastonul, cu o etichetă, "pentru d-l Andersen" - călătorise singur, din Irlanda. Nu se pierduse, îi era restituit.

Zuzu şi îngheţata

Zuzu mănâncă îngheţată roz, din fructe de pădure. Când vede că şi-a pătat tricoul, îmi spune numai pe jumătate îngrijorată: "Mi-hai-la, uite, e tot roz!" Adică, roz la roz trage, şi, dacă e aşa, nu mai e nicio problemă. Îmi place că, foarte rapid, a identificat o potenţială problemă, care-i ameninţa seninătatea, şi a găsit şi rezolvarea!

Îi place teribil de mult îngheţata,chiar dacă se mai umflă şi gâlcile. Găbicu nu rezistă rugăminţilor şi-i cumpără. Merg împreună la magazin, să-şi aleagă.

Într-o zi, după ce făcuse tot felul de prostioare, o găsesc pe bancă înfundându-se cu îngheţată. Ce faci, domn Caragiale? îl întreb pe Găbicu, să nu se prindă Zuzu, căreia, altfel, nu-i place să i se spună d-l Goe! Ştie ea că nu e de bine!

Mai pe iarnă, când a văzut că nu cedează nimeni şi nu i se cumpără îngheţată, Zuzu a spus aşa: la căldură, în casă, îngheţata nu mai e îngheţată! Prin urmare, de ce e atât de periculoasă îngheţata asta? Logic, nu?!

Evanghelia după Pilat, Eric Emmanuel Schmitt

Lecţia despre zbor.

„Mi-am petrecut copilăria în visare. În fiecare seară zburam peste câmpia şi peste dealurile Nazaretului. Când toată lumea dormea, păşeam tiptil peste prag, deschideam braţele, îmi luam avânt şi trupul meu se înălţa în văzduh. Îmi aduc bine aminte de mângâierea aerului sub coate, un aer dens, mai tare şi mai consistent decât apa, îmbălsămat de mireasma jilavă a iasomiei, un aer care mă purta fără nicio pală de vânt.”

Apoi, într-un joc de-a căţărata, copilul constată că zborul era o iluzie. Iată luciditatea celui ieşit din copilărie:

„Sub braţele mele aerul nu mai era dens, lichid, aşa cum ţineam eu minte.... Nu mă mai simţeam purtat, dimpotrivă, numai umerii, umerii mei erau cei care susţineau anevoie greutatea braţelor întinse... Parcă eram turnat în bronz. Acum ştiu: tocmai ieşisem din copilărie. Descâlcind firele viselor şi ale realităţii, descopeream că de o parte se afla visul, care mă făcea să zbor mai iute ca o pasăre de pradă, iar de cealaltă parte lumea adevărată, aspră, ca piatra de care era să mă strivesc.”

Sunt multe lucruri de o frumuseţe stranie, chiar întunecată, în cartea lui Eric Emmanuel Schmitt. De pildă, investigaţia lui Pilat referitoare la moartea prin crucificare – în cât timp, din ce pricină, motivele anatomice ale morţii. Dispăruse, din grotă, trupul lui Iisus. Singura explicaţie pe care o găseşte, fericit, Pilat este că Iisus nu murise de fapt, Iosif din Arimatheea l-ar fi coborât de pe cruce, i-ar fi îngrijit rănile şi l-ar fi vindecat... Cât timp are o explicaţie raţională a ceea ce trăieşte, Pilat nu mai poartă povara strivitoare a remuşcării.  

Prima interpretare a romanului o dă scriitorul însuşi, în partea de final, un capitol intitulat „Jurnalul unui roman furat”, cu un picior în groapa misticismului, cu celălalt în groapa raţiunii: „Mă joc cu structura romanului poliţist, nu respect cadrul acestuia. Finalul nu dezlegă misterul, ci îl face şi mai impenetrabil. Într-un fel, e un antiroman poliţist...”