Cum se înţelege anul nou cu anul vechi. Din ceainărie...

Zuzu nu are reprezentarea timpului, de aceea îl întreabă pe G. dacă anii ăştia, cel care pleacă şi cel care vine, se înţeleg cum trebuie.
Afară e soare cu dinţi. Ar trebui să-mi fac un ceai de sunătoare (de "secătură" îi spuneam eu mamei să-mi facă) pentru că-mi ia oboseala imediat, e miraculos. Mi-e dor de o ceaşcă mare de ceai şi de tot ritualul pe care-l presupune, cum am văzut la mama: farfurioară de cristal, culoare limpede-aurie, mirosul şi gustul acrişor al feliilor de lămâie, fără zahăr, un asemenea ceai nu se bea cu zahăr. Mama punea în ibric un fir de coada-şoricelului, un fir de soc, o frunză de mentă... Mi-l aducea "în casă", cu şerveţel apretat, impecabil. Era un ceai făcut special pentru mine, cu dragoste, un ceai plin de nobleţe, eu aşa simţeam...
Când eram mici beam mult ceai - fie că eram bolnavi de-adevăratelea, şi atunci ceaiul ne făcea bine la "gâlci", chiar credeam că are puteri miraculoase, ca şi "şodoul" mamei, fie că împlineam, din când în când, un ritual al mesei de dimineaţă, când mama era la şcoală, iar noi rămâneam de capul nostru. Puneam masa cu tot tipicul, tăiam pâinea felii, o prăjeam, ne alegeam cănile. Nu eram atenţi la dozaj, puneam o mână de plante, de la început - mai târziu ne-a învăţat mama că plantele trebuie puse după ce fierbe apa, infuzate. Azi, pliculeţe de ceai îmi taie tot cheful, mi se par igienice şi atât, la fel şi "grăunţele" de ceai, ceaiul sintetic!
Adeseori, tataia lăsa o oală cu ceai pe plită, ceai de tei, ceai de izmă (mai rar, deşi ne plăcea mult), rămânea cald permanent, se vedeau urmele roşiatice ale evaporării pe smalţ, iar noi puneam termometrul direct în lichidul cald, să-i luăm temperatura... pe urmă cred că aveam înţelepciunea de a-l arunca, oricum, nu-mi amintesc să mai fi băut din ceaiul "bolnav". Tataia înmuia, ca şi noi, bucăţile de pâine în ceai, fiindcă nu mai avea dinţii buni. Când eram mici, ceaiul era de bază, nici nu se prea găsea lapte, ai băut şi tu, Oana, la ceai: ceai cu dulceaţă de gutui, mai ales, sau cu dulceaţă de vişine, unt nu se prea găsea, ceai în care puneam brânză (ce gusturi!) sau firimituri de biscuiţi, de chec, de ce găseam...
Mama strângea codiţele de cireşe, mătasea de porumb, gălbenelele şi chiar leuşteanul... Azi o aud pe tanti D. vorbind despre ceaiul de pătrunjel, nu ştiu dacă e totuna cu cel care "întăreşte inima".
Când am descoperit ceainăria de la Cărtureşti, într-o companie distinsă, am constatat că nu prea ştiam ce fel de ceai vreau, nu-i distingeam aromele, savoarea... Cred că m-am gândit la Galsworthy şi la Rushdie (nu la Tolstoi, câte ceaiuri şi în Anna Karenina, şi în Război şi pace!) şi am cerut din cel englezesc - cel indian mi se părea deja o experienţă extremă. Mi-erau cunoscute foarte puţine arome: ştiam de ceaiul verde, de cel negru, de cel englezesc adus într-o vară de tine de la Harrods (avea proprietăţi diuretice, aveam să constatăm când ne-am îndurat să desfacem pachetele în cinstea unui om drag nouă, săracul, a plecat repede, am bănuit de ce). La Cărtureşti ştiu că l-am îndulcit cu miere, aşa se spunea în cărticica de pe masă că trebuie - ceaiul are şi el o filiaţie, o poveste, trebuie îmbunat şi respectat, are blazon. Am văzut că ceainicul şi ceştile aveau modele diverse, indiene, ruseşti, orientale, japoneze etc. Ni s-au adus, "din partea casei", biscuiţi cu cremă, cu jeleu, simpli, cu cacao...
Nu-mi place să fac ceai, nu mai am timp, nu am răbdare, mă exasperează serviciile de ceai pe care le primesc (2 numai anul trecut!) prin utilitatea lor estetică, mai bine zis prin nobila lor inutilitate... Desigur, sunt topită după cărţile în care se vorbeşte despre ceai, dar asta-i altă poveste...