Dragii mei,
am inceput sa citesc Chomski si mi se pare de neiertat ca pana la varsta mea nu am auzit de el.. ma incanta ideea asta a dez-educatiei, descopar ca imi place politica explicata for dummies, imi aduc si eu aminte de vremurile bune din liceu ..
o sa va povestesc mai multe despre pacienti absolut insuportabili.. deocamdata imi calmez marunt nervii si ma bucur ca nu avem in familie nici un ipohondru..
Întâi apucă pisoiul de gât şi-l plimbă după ea peste tot, prin curte, pe măsuţă, pe sub bancă, de colo-colo. Pisoiul, sărmanul de el, are ochii cât cepele, nici să miorlăie nu ştie. Şi-a pus în gând să-l bage la mine în pat, cu puricei cu tot, dar mi-am dat seama imediat de plan, prea vrea în casă, prea vrea "caca, mama" sau desene, prea se dă pe lângă mine. Noi ne ţinem de ea şi-i spunem mereu că pisoiul e bebe şi încercăm s-o convingem să-l mai lase să răsufle. Reuşeşte, nu ştiu cum, să se caţere pe fotoliul din bucătărie, eu stau lângă, pe un scaun, aşa că îmi plasează pisoiul-rădaşcă (are ghearele ieşite din pernuţe)pe bluză. Apoi, face ce face şi trece şi ea în braţe la mine. Acum e mulţumită, l-a adus la înălţime. Mai târziu, după ce ducem pisoiul afară, la mama lui pisică, Daria apucă un creion, de fapt, caută carioci, şi ne desenează - bastonaşe, un nor, o floare, un soare. O lăudăm şi ea se răsfaţă. Vede termomentrul de cameră, în formă de chitară şi, evident, are nevoie de el. Îi spun ce e (termometru) şi ea mă întreabă imediat: Mi-hai-la, tu ce temperatură ai? Nu ştie multe, dar ştie multe, nici nu ştiu cum să zic...
RăspundețiȘtergereMă ţin de pozne, instalez, fără să vreau, un program care-mi limitează accesul la net. Nu ştiu cum reuşesc, mă ceartă Andrei, însă e de acord să mă ajute deseară.
Larisa (fostă mea elevă, acum masterandă, sofisticată), de la Braşov, îmi dă de citit o proză scurtă ("Probleme cu identitatea"), Mircea Nedelciu, după ce-mi scrie o frumuseţe de mail despre cum a întâlnit persoana care e personaj (are acelaşi nume) la Nedelciu - Murivale, un Murivale care există şi dă add pe mess. Funny.
Cât despre Chomski, drăguţă, dacă tu mă faci să-mi reconsider părerea despre gramatica sa generativă, mie dădătoare de dureri de cap în facultate, mă bucur foarte. Îmi aduc aminte, vag, ceva despre faptul că adevărul şi realitatea nu sunt unul şi acelaşi lucru. mai citesc...
Găsesc pe blogul Bazavan câteve fragmente dintr-un roman scris de Andrea Bajani (doar titlul nu-mi place - "De vei lua aminte la greşeli"). Este vorba despre un copil italian, nu român, căruia îi pleacă mama din ţară, spre a pune pe picioare o afacere. Iar copilul, între timp, bărbat, face o primă călătorie în ţara de adopţie a mamei când aceastei i se organizează... înmormântarea.
RăspundețiȘtergereObiceiul de a-i scrie mamei bileţele (tot felul de întâmplări mărunte şi atenţionări) e vechi, e din copilărie şi e continuat ca un ritual:
"Când tu plecai eu îți lăsam bilețele pe noptieră. Nu știam când o să te întorci, iar dacă ai fi sosit când eu nu eram acasă voiam să găsești un semn de salut de la mine. Intram pîș-pîș în camera ta, când nu mă vedea tata, și îți lăsam biletul. Îl băgam sub deșteptător, căci amândoi știam că acolo, dedesubt, era locul nostru secret. Îți scriam Bună mama, sau altceva ce se-ntâmplase și nu voiam să-ți spun prin telefon."
Apoi, în paginile de la Humanitas, puse spre citire, sunt nişte imagini extraordinare. Uitaţi momentul în care tânărul italian, Lorenzo, e lăsat singur cu Monica, o vede prima dată, nu au ce să-şi spună, nici dispoziţia de a face conversaţie:
“Niciunul nu-şi găsea cuvintele, eu priveam hala din spatele ei, iar ea fixa stânjenită peticul de pământ dintre picioarele noastre. Am rămas aşa câtva timp, şi doar zgomotul fabricii făcea ca lucrurile să nu semene a tăcere.”
Din maşina condusă de şoferul firmei, tânărul reface traseul de la aeroport la sediul afacerii pe care mama lui o iniţiase:
„Câmpia era întreruptă de un şir de hangare metalice, ridicate unele lângă altele, fiecare cu propriul nume în vârf ca un steag, nume italieneşti, franţuzeşti, germane, daneze, americane. Numele tău nu l-am găsit în mijlocul acelui şir de paralelipipede care se întindea pe mulţi kilometri ca un zid de tablă şi ciment.”
Aici e sosirea la aeroport şi întâlnirea cu şoferul, cel care o ducea şi pe Ea de colo-colo. În scrumieră sunt şi ţigările ei. Îmi place cum este surprins detaliul şi prospeţimea imaginii:
„Am luat-o către uşa de sticlă, cu plăcerea de-ao vedea deschizându-se o clipă înainte de-a te lovi de ea. M-am trezit afară, soarele mi-a explodat în faţă, şi România era aici, în faţa mea.”
„Ne-am strâns mâinile, făcând cunoştinţă, apoi nu ne-am mai spus nimic. Pe mână mi-a rămas imprimat conturul cu pielea aceea aspră, o mână care părea a altcuiva, atât era de străină de faţa blândă care mă privea.”
Pe mine visele nu mă ocolesc. Spunea o prietenă (e ziua ei azi, am trei prietene a căror zi este azi!)că gândurile noastre plutesc oarecum prin spaţiu şi, din când în când, ajung în visele celor care ne sunt aproape. Azi noapte tot mă ţineam după o fetiţă (e semn rău) de vreo 2 ani, care vorbea perfect, de fapt, repeta cu exactitate cuvintele mele. Iar eu mă miram, ceilalţi (nenea Paul, tanti Doina, Mihai, Piticu), nu. M-am trezit cu lacrimi în ochi, mi se mai întâmplă, doar pe jumătate pregătită să ţin necazurile departe.
RăspundețiȘtergereMama visa şi ea mult şi obişnuia să se aşeze, dimineţa, pe marginea patului şi să povestească. Voia să o ascult. Povestea pe îndelete, cu amănunte, cu privirea fixată pe un perete din visul ei. Iar eu, nesimţita, mă prefăceam deseori că o ascult, nu mai ţin minte aproape nimic din ce povestea, scenarii întregi, în care apăreau, ca locuri comune întâlnirea cu ai ei, mamaia şi tataia, cu fratele mort, Nicu, la "casa veche". După ce povestea, interpreta vag, dând din cap a pagubă, ferindu-se parcă să mai facă şi alte profeţii: nu e bine că mi-a dat bani, nu e bine cu copilul ăla pe care-l ţineam în braţe, dacă te tunde cineva ai o pagubă (chiar aşa era!), dacă te visezi gol ţi se întâmplă o ruşine. Cred că avea şi coşmaruri, mersul prin cimitir, mai ales. Mamei, eu o moştenesc, îi era frică teribilă de tot ce însemnă doliu şi etc. Ţin minte un vis pe care ea l-a repetat doamnei P, prietena ei: în mijlocul străzii, pe Transilvaniei, în asfalt, se deschisese o groapă, şi ea era acolo, în groapă, lungită, ca în mormânt, şi tata n-o putea ajuta, n-o putea scoate de acolo.
Apoi, pe patul de spital, după prima nenorocită de operaţie, ţintuită de cabluri, tuburi, durere, ne-a povestit (parcă mie mai puţin, pentru nenea Paul mai mult, cred că era 29 mai) că l-a visat pe Dumnezeu stând de vorbă cu Necuratul (folosea eufemisme, mai mult am bănuit cine cu cine stătea de vorbă) despre ce se va întâmpla cu ea - dacă 66, vârsta ei, se va transforma în 96, printr-o cifră care s-ar putea răsturna. În vis, lucrurile nu erau tranşate, dar mama sugera un ton al îndoielii. Eu m-am gândit, deformaţie culturală, la Goethe (despre negocierea sufletului faustian), nu am dat importanţă, am zis că e un vis oarecare, sunt atâtea vise pe lume. Nenea Paul a zis că are privirea mai limpede, că-şi revine, deci toate au să fie bune...
Aud o vorbă şi-mi place: "Dacă nu poţi spune ceva bun, mai bine taci."
RăspundețiȘtergereAm citit Nedelciu, minunat, ca de obicei, exerciţiu de scriere pe acelaşi "frame" - o situaţie care se repetă, cu modificări minimale, dar suficiente pentru a schimba atmosfera. Murivale e un tânăr muncitor/soldat/artist plastic, ştiutor de poezie, sensibil, uşor ridicol prin patetismul reacţiilor sale. Aude că a murit Nichita Stănescu şi, aflat într-un tren, face calea întoarsă, spre Bucureşti - nu-l văzuse pe Nichita viu, nu putea, de data asta, să nu se ducă la Casa Scriitorilor, unde era depus. N-are bilet, dar desenează frumos cadâne, iar controlorul se mulţumeşte cu asta. Apoi e ridicat de miliţie, fiindcă a uitat legitimaţia de muncă în trenul de Bistriţa, dus la secţie, pus să recite, ceea ce şi face, dintr-un poet francez/din Nichita. Frumos e jocul alternanţelor, simetria situaţiilor şi eşti tentat să fdai mereu pagina înapoi, să vezi ce s-a schimbat.
Fetiţa noastră, gâza, mirosind o traistă de mentă, îi spune lui C.: Mamă, miroase a ceai...
Un actor mai de vârsta mea vorbeşte, plăcut, într-un interviu despre consistenţa timpului - multe lucruri care s-au spus şi care sunt dureros-adevărate: pierdem timpul, trecutul ne învaţă câte ceva, suspendăm timpul etc. Mi-a plăcut ideea că am putea să "investim" timpul în ceea ce ne place, în oamenii dragi, pentru care ar trebui să ne facem timp şi dispoziţie, de pildă, să-i ascultăm.
RăspundețiȘtergereŞi vine întrebarea care te trezeşte, aşa ca apa rece de dimineaţă: Şi când v-aţi dat seama că timpul trece? Mi-e groază să constat că, pentru mine, timpul se măsoară în chestii ridicole (Iar e vineri, iar vine gunoiul), iar e luni, lunea durerilor care persistă, amintiri care mă pun la pământ, iar vine septembrie, începe şcoala (când au trecut 15 ani?!)
Sunt încă foarte uimită când, auzind vorbindu-se pe undeva despre ce se întâmplă după 35, îmi dau seama brusc că am trecut binişor de jumătatea vieţii.
Ai un tablou impresionist. Surprinsă din spate, o fetiţă cu rochie albastră, privind, printre nişte gratii la aburul unui tren (tabloul se numeşte La gară, Manet). Lângă ea, aşezată, apare o femeie tânără, poate o guvernantă, ţinând în poală un căţel şi o carte. Cel care prezintă acest tablou îşi călăuzeşte hermeneutul - ne putem ghida, în "lectura imaginii", după privirea personajelor din tablou. Despre cărţile lui Victor I. Stoichiţă, din seria de autor de la Humanitas. Mulţumesc, Gabi. Am de găsit "Scurtă istorie a umbrei".
RăspundețiȘtergereAsta e prezentarea de pe site:
"O veche legendă povestită de Pliniu cel Bătrân ne vorbeşte despre o fată din Corint pe care dragostea ar fi ajutat-o să inventeze pictura. In ajunul despărţirii de iubitul ei, fata are nemaivăzuta idee de a-i păstra imaginea trasând conturul umbrei celui gata de plecare pe un zid. Ia naştere astfel prima pictură, a cărei încărcătura erotică şi a cărei valoare de substitut simbolic al fiinţei iubite nu lasă nicio îndoială."
Tot despre, comentarii interesante:
http://chestiilivresti.blogspot.com/2009/04/pai-sa-vedeti.html
Zău, Oana, că mi-e dor de poveştile tale cu tâlc. Ziceai că nu avem niciun ipohondru în familie? Ia mai gândeşte-te... zilele trecute mă trimite tanti D. după un medicament. Vin cu el, se linişteşte, îmi spune de mai multe ori cum îi fâlfâia inimioara ca o pasăre şi mă asigură că şi-a revenit. De fapt, cred că era mai mult speriată, un atac uşor de panică. Şi apoi, cu vioiciune, ia prospectul, îşi pune ochelarii, şi începe, cu ton expert, să-mi explice care sunt efectele, cine cu cine se combină (citeşte, cu răbdare şi atenţie, denumirile substanţelor!), de ce trebuia să ia medicamentul ăsta, care nu e la fel de bun ca cele pe care le aduci tu. Nu mai e panicată, a devenit simpatică, aşa cum răsuceşte şi interpretează ea, ca un medic ad-hoc, beneficiile tratamentului.
RăspundețiȘtergereVine şi nenea Paul, obosit, obosit, cu sprâncene crescute albulescu peste arcade. Şi mă duc şi eu acasă, după vreo 2 ore de taclale.
Intr-o conferinţă ted, un tip dă sfaturi despre ce ai putea să faci atunci când te simţi eşuând în rutină (el era IT-ist, lucra la un birou zi lumină): pentru 30 de zile să faci, cu adevărat, ceea ce ai vrut vreodată şi n-ai avut cum. Exemplele lui sunt diverse,unele interesante, altele caraghioase sau de neatins: de pildă, să nu mănânci zahăr (ai vrut şi n-ai putut până atunci, sugarfree), să mergi cu bicicleta (eu nu am învăţat când trebuia, acum... ha ha), să urci, ca el, pe Everest. În fine, dacă mă gândesc bine, omul a găsit o soluţie valabilă. De ce 30 de zile? Probabil, pentru ca schimbarea să fie percepută puternic, integrată fiinţei noastre, cred.
RăspundețiȘtergereChestii jalnice:
- toţi elevii dintr-o clasă (la bac) au scris, în pătrăţelul secretizat, acelaşi nume: Popescu Ion, exemplul de pe tablă, dat ca model;
- îmbulzeală într-un supermarket la promoţie de lăzi frigorifice şi coperţi de CD-uri;
- ambulanţe atacate cu pietre, din pricina isteriei "copiilor răpiţi pentru organe";
Ieri a plouat, "ploaie de tot infernală", din senin, cam o oră. A plouat cu grindină, cu fuioare de apă. Peste florile din grădină, din ghivece, în bucătărie, pe la colţuri, în cămară, pe lângă instant, probabil direct în coşul de fum. Pe parchet se scurgeau, la intervale egale, picături de ploaie, cel puţin în casă nu ploua continuu, ca afară. Descopăr azi că a plouat şi în baie. E minunat. De fapt, de vină e un jgheab, care a rămas, nu ştiu de ce, în interior, în podul casei. E chestie veche, poate de aceea nici n-a primit vreo remediere până acum (şi nici de aici înainte, probabil). Când plouă calm, nu se întâmplă nimic. Când plouă nebuneşte, apa iese din jgheabul acela şi îmi dă mie fiori de nebunie!
RăspundețiȘtergereAm văzut că s-a înnorat şi m-am dus să iau pâine. M-am trezit prizonieră în magazinaşul de la colţ, împreună cu Bulioana, un bătrân cam de la ţară, o ţigăncuşă şi copilul ei (mare). Înăuntru mirosea a câine ud. Mai fusese cu noi şi un copilaş, fără tricou. L-a recuperat taică-său, pe ploaia cea mare, apărându-l doar cu o umbrelă (care nu mai ştiu la ce era bună). Când cădeau rafalele cu gheaţă, măruntă, ca boabele de porumb, bătrânul îşi făcea semnul crucii. Ţigăncuşa, slabă ca o scândurică, la fel. Apoi, se uitau la mine, cerându-mi o încuviinţare de genul: da, ce ploaie, de unde o fi atâta apă?! Mi-am adus aminte de Daria, care întreabă şi ea "de unde vine ploaia". Cici îi spune că se întâlneşte un nor cald cu un nor rece. Să le spun şi eu celorlaţi aşa?! Brusc, speriindu-ne pe toţi, a pornit automatul de cafea. Băiatul pusese un cot pe o bulină orange şi comandase, fără să ştie, o cafea. Tehnologia îi era străină. În fine, un pahar de plastic a împiedicat cafeaua să se scurgă şi ea, toată, pe pardoseală. Am prins un moment în care mi s-a părut că ploaia mai conteneşte şi am fugit acasă. Bulioana înaintea mea, eu după ea. A continuat să plouă, la fel de intens, cel puţin o jumătate de oră după aceea.
"Acele buchete de flori care pornesc în căutarea unei inimi şi nu găsesc decât o vază";
RăspundețiȘtergere"Doncolo de această limită, tichetul dumneavoastră nu mai e valabil"
"De cum ajunse acasă, îşi deschise dulapurile şi scotoci printre lucruri în căutarea cadourilor de la Georges. Pe lângă faptul că prada se dovedi neînsemnată, calitatea ei o făcu să râdă. O haină din blană de iepure. Lenjerie din nylon. Un ceas nu mai mare decât o tabletă de aspirină. Un carnet din piele fără marcă şi care încă mai mirosea a piele de capră. Lenjerie din bumbac. O pălărie cu neputinţă de purtat în altă ocazie decât la o căsătorie la curtea Angliei. O eşarfă din mătase a cărei etichetă fusese tăiată. Lenjerie din latex negru."
Fragmentele de mai sus sunt din "Cea mai frumoasă carte din lume şi alte povestiri", Erich Emmanuel Schmitt. Desigur, o să mai dureze ceva până o să o cumpăr. Sunt ceva fragmente ici şi colo.
Aseară nişte copii strigă de mama focului (uite cum vine vorba de mama): "Doamna Mihaela, doamna Mihaela!" Nu sunt obişnuită să fiu strigată aşa, mă hotărăsc greu să ies la ei, să văd ce vor. Nişte fete. Mingea? întreb eu. Nu, coşuleţul, spun ele. Şi îmi mulţumesc.
Lui Michi îi plac vişinele, nu glumă, celşe din curtea lui, neculese, căzute cu grămojoară pe cimentul mâncat de ierburi. Ghici de unde ştiu?! "Darurile" lui Michi miros a... vişine! Aoleu! Căţelul unei prietene mănâncă mănâncă şi el cartofi, pepene, struguri...
E greu să găsesc ceva de scris astăzi, pentru noi nu e Ziua Franţei, deloc. Găsesc ceva într-o carte a lui Mircea Mihăieş, despre care aflu de la Ioana M.:
RăspundețiȘtergere"Definiţiile doliului acoperă o plajă nesfârşită, între descrierea tehnică şi aproximaţia colocvial-detaşată. Din niciuna din ele nu lipseşte raportul cu tragedia, durerea şi ireparabilul. Doliul înseamnă “a putea să vorbeşti cu umor, cu tristeţe dar mai ales cu adevăr despre cel mort” (Yhuel); “a accepta moartea şi prin asta a înceta să speri” (Spire); “întoarcerea la animalitatea primordială, la animalitatea animalelor care merg la abator. Urletele noastre exprimă mai întâi teama, teama noastră de oameni vii în faţa morţii care ne aşteaptă.” (Chalanset); a te înscrie “întotdeauna în durata indefinită, a subzista sub forma unui germene negru, la rădăcina lucrurilor viitoare” (Nahoum-Grappe); “o chestiune animată care vine ş…ţ din interiorul organizat al efemerului” (Wetzel)."
Şi o trimitere necesară:
http://www.romlit.ro/mic_tratat_despre_doliu_5
Îi am pe amândoi, Pe Ilie şi pe mama, într-o fotografie în care stăteau la o măsuţă, în curtea noastră, şi făceau lecţii. Au frunza de vie în spate. Lumina le cade pe cărţi, pe caiete, pe mânuţe. Râd cu toţii, au un râs lipsit de umbră şi de griji. Fotografia este făcută de mine. Mihăiţă este şi el în poză, aplecat asupra caietului, voia să rezolve temele, Ilie se mai eschiva. Iar mama reuşea, cu răbdarea pe care i-o dădea experienţa şi iubirea (cu gogoşi, cu bombonele) să-i ţină liniştiţi o vreme. Şi ei se întorceau, invariabil, mai pe seară, de la tanti Doina, să termine lecţiile rămase de dimineaţă. Uneori, uitam poarta închisă. Nu se lăsau uşor, se căţărau pe poartă, ţipau cât îi ţinea gura ("tanti Coca, tanti Coca!"), aduceau după ei şi nişte câini cu care devenea instant prieteni, căci mergeau în zigzag, de pe un trotuar pe altul, pe toată strada (Mihăiţă se cam temea şi atunci, deşi mai mic ca statură, Ilie îl lua de mână şi îi dădea curaj). În fine, se năpusteau pe poartă, cu zarvă, de parcă n-ar fi fost doi, ci o grămadă. Ilie, în frunte, Mihăiţă, grăsuţ, mai la urmă. Ilie mă lua în braţe de parcă nu ne văzusem de mult, îmi ajungea până la mijloc, apoi începea alergătura. Când plecau, îi conduceam până la colţ sau îi urmăream cu privirea până departe, iar ei tot întorceau capul şi ne făceau, din depărtare, semne, şi le auzeam vocile străbătând distanţa care creştea între noi, fără să ne despartă cu totul.
RăspundețiȘtergereO dată, când era şi Adela cu ei, ca să mai răsuflu şi eu o clipă, le-am propus că facem concurs: Cine stă cel mai mult timp nemişcat? Apoi, cine rămâne cel mai mult timp tăcut, fără să vorbească? Au stat ei ce-au stat nemişcaţi şi nevorbiţi, apoi Ilie a protestat, i se părea plictisitor. El a rupt jocul...
Azi am reuşit să curăţăm florile, eu şi Găbiţă, să măturăm, să rupem buruienile ieşite după ploaie, aşa că, în sfârşit, curtea arată mai puţin părăsită. Toate înfloresc în cascadă, mai ales trandafirii japonezi şi muşcatele.
RăspundețiȘtergereAm timp să citesc pagina asta şi să fiu de acord:
"Teoretic se ştie că pământul se învârteşte, lucru de care de fapt nu ne dăm seama, pământul pe care umblăm parcă nu se mişcă şi trăim liniştiţi. Aşa se întâmplă şi cu Timpul în viaţă. Ca să-i facă simţită fuga, romancierii, accelerând nebuneşte bătăile acului, sunt nevoiţi să-l pună pe cititor să străbată zece, douăzeci, treizeci de ani, în două minute." (Proust, "La umbra fetelor mîn floare")
La o emisiune, Solomon Marcus (nici nu îndrăznesc să mă gândesc câţi ani are, e perfect lucid, fermecător) vorbeşte despre principiile educaţiei, care ar trebui să aibă în televiziune şi în internet parteneri. In plus, jocul ar trebui să fie o dimensiune intrinsecă a învăţăturii, accent pus pe latura formativă, nu instrumentală (ce? nu cum?), întrebarea, ca stimul al inteligenţei. Copiii să fie lăsaţi să pună întrebări. Un copil cuminte nu e un copil care nu vorbeşte neîntrebat. Să-i caut cărţile...
RăspundețiȘtergereAud că în lumea de azi omul nu se mai poate ataşa de obiecte (lingura de la bunica, ceasul de la unchiul etc.). Concurenţa impune achiziţionarea unor obiecte actualizate, ca performanţă şi estetică.
Nora Iuga, cea care purta pălării în vremea cealaltă, vorbind despre poezie, pentru ea proza e ca poezia, chiar şi când scrie ficţiune e propriul său personaj, poezia se naşte mai puternic, mai ales că iubirea nu mai e deloc, deloc în viaţa ei, şi-atunci poezia sporeşte în intensitate, să acopere golul lăsat de plecarea celor dragi.
RăspundețiȘtergereDespre cum e să vezi Berlinul la 70 de ani, mai întâi însorit, înflorit, plin de păsări ciripitoare, fiindcă sunt domni care încă îi fac curte, galanţi, fanţi la senectute, fiindcă totul i se pare frumos acolo, la început, când apartamentul său din Berlin părea că poate să cuprindă, în fiecare din cele cinci camere ale sale, apartamentul ei cu 2 camere din Bucureşti. Apoi, imaginea se mai întunecă, nici Berlinul nu mai e ce a fost...
Nora Iuga scrie ceva de genul: gândeşte-te la varză şi la costiţă, fii o femeie adevărată. dar Beethoven n-a fost şi el un bărbat adevărat, nu îi cânta şi lui tot timpul pasărea în cap? Dar Beethoven a luat cârpa de praf şi a şters cu ea urechile celor...
Şi un fragment adevărat, nu din amintiri:
"de fapt eram o femeie soldat
descindeam din romanele lui kundera
aveam vocaţia sacrificiului
îmi plăcea să pierd războiul
de multe ori înţelegeam greşit unele lucruri
o confuzie poate fi mai ameţitoare
decît un vis
te goleşte de tine
şi te umple cu altcineva
cum nisipul şi ceaţa se împerechează
pe ţărmuri
şi ţările plate se încolăcesc în cochiliile lor."
Îmi place şi fragmentul acesta, tot Nora Iuga, pentru imaginea pălăriei, pentru "pajiştile" de pe chipul ei, pentru observaţia că anii nu sunt ceva de avut sau de pierdut:
RăspundețiȘtergere"numai pălăria rămînea aceeaşi cu marginea căzută pe ochi ca un acoperiş aplecat de prea multă umezeală. ochelarii aveau un verde cafeniu de pajişte arsă. zburau fluturi pe chipul femeii şi atunci ea devenea un peisaj luminos de vară tîrzie. nu erau ani. nimeni nu are ani - cine poate arăta cu degetul aceste ciudate obiecte? cine poate jura: sînt în posesia a patruzeci de ani frumoşi sau grei sau rotunzi sau albaştri sau veritabili. nu nu nu! anii nu sînt ceva ce poate fi avut sau pierdut. atunci de ce detectivul stătea acolo ca o vitrină în care femeia nu se vedea decît pe sine iar pe ea nu o vedea nimeni nici măcar un anunţ care să-i aducă delicateţea unei motivaţii; închis pentru inventar. trec berze peste berze. tinereţea este o regină detronată, detectivul era răbdător femeia nerăbdătoare."
Nopţile sunt foarte întunecate, din pricina plafonului de nori, iar luminile stradale s-au stins şi ele. De aceea, când cântă cocoşii de pe ulicioară (un vecin ţine găini într-o coşmelie de fier), îi aud, căci am geamul deschis, şi ştiu că începe să se crape de ziuă. Îmi aduc aminte, Oana, cum ne-am dus noi într-o vară la tanti J., la Mihăileşti, şi casa rămânea, zi şi noapte, cu uşile şi ferestrele deschise. Căutam răcoarea unui nuc din grădină, ce mai răcoare, puteai răci, pur şi simplu, dacă adormeai acolo. Şi, într-o după amaiază, am găsit în pat, printre cearlafurile curate, o găină, care tocmai făcuse un ou. Aşternuturile fuseseră transformate în cuibar! Tanti D. făcea mâncare, dulceţuri, compoturi, dar ştiu că avea tot felul de nemulţumiri. Era şi Găbiţă cu noi. N-am stat mult... mai ştii?!
RăspundețiȘtergereMă gândesc că funcţionăm pe baza energiei din jurul nostru. Am ieşit dimineaţă în curte, era răcoare, trandafirii îşi pregăteau florile pentru azi, pisicile aveau chef de joacă, mai ales Ghiţă, cel mai mic, pisoiul lui Tomee, cum zice Daria. Mi-a venit şi mie mai uşor să o iau de la capăt.
P.S.Am scris, din greşeală, la post-ul cu "măgăruşi", tot din iulie, dar mai la început.
Aflu de un montaniard român (şi parapantist) care doarme 3-5 ore pe noapte şi face, pe jos, traseu de alpinist, 100 de km pe zi, într-o competiţie, de la Salzburg la Monaco. Am început "Copilul lui Noe", de E.Emmanuel Schimitt. Pe prima pagină e scris aşa:
RăspundețiȘtergere-"Când aveam 10 ani, făceam parte dintr-un grup de copii care, în fiecare duminică, erau scoşi la licitaţie. Nu eram vânduţi: ni se cerea să defilăm, pe o estradă pentru a găsi amatori care să ne ia. În public puteau să se afle la fel de bine adevăraţii noştri părinţi, întorşi în fine din război, dar şi cupluri dornice să ne adopte.
În fiecare duminică, urcam pe estradă cu nădejdea că voi fi recunoscut, dacă nu ales (...) zece paşi ca să nu mai fiu orfan. Primii paşi nu mă făceau să depun cine ştie ce efort, dar îmi pierdeam energia la jumătatea parcursului, iar pe ultimul metru abia reuşeam să-mi târăsc bietele picioare."