dragii mei,
ploua si e frig. imi place.e ca si cum ploaia de acum ar intra in contul lunii AUGUST, cand o sa am vacanta.. pensamiento magico sau doar absurd, ca faptul ca in zilele foarte calduroase ma imbraqc cu pijamaua cu pantaloni lungi, ca sa stiu ca daca imi e cald cald , am ce da jos..
ieri o batranica (pacienta) m-a pupat zgomotos, mai rar pe aici asa efuziuni sentimentale. si mi-a spus ca ii e drag de mine, de privirea mea. i-am raspuns repede ca e privirea mamei. fac ce fac si vorbesc despre romania. can't help it...
viata e calma cuminte fara mari furtuni exterioare. preocupati putin pentru viitorul prezis de D, cu foamete si unirea familiilor in nuclee rurale.. tot el zicea acum vreo 20 de ani ca se vor inventa telefoane in care poti vedea ca la televizor si toti il priveam cu un zambet in coltul gurii..
am cumparat in sfarsit niste carti care nu sunt de medicina. 2 de chomski si 2 de amin maaolouf. of, cate nu stiam despre politica internationala.. si la ce bun sa aflu? vezi cat de inapoiati si indopati de minciuni suntem, asta e tot. dar nu schimba cu nimic.. voi reveni la cartile de fictiune.
din ce in ce mai puternic mi se inradacineaza ideea ca ceva e ne-natural in dezvoltarea asta umana din ultimii 150 de ani. nu stiu ce sa mai cred, noi astia care ne adunam cate 1 suta de mii la un concert, noi astia care ne uitam hipnotizati la finala campionatului mondial de fotbal, suntem aceiasi care am inventat comunicarea prin aer si calatoriile in afara pamantului??
o spun pentru ca vineri noapte am vazut cu o claritate cat de prosti suntem, ca rasa. spunea cineva ca adevarul cand este trece de anumite carate, straluceste. sau ma rog, ceva asemanator.in sensul ca nu te poti indoi. ei bine, asa ceva mi s-aintamplat vinerea trecuta, cand eram de garda. au venit 3 pacienti, unul dupa altul, la 1.30 noaptea, la 2.30 dimineata (..) si la 5.10.
primul, un tip cam la 40 de ani, a intrat spunand ca il deranja " aici, in zona nervului optic" semnaland pleoapa de jos, langa punctul lacrimal. ca fusese la alergat si ca transpirase si cum ii intrase trasnpiratia in ochi si se scarpinas si acum il deranja. si era (aproape) sigur ca isi lezionase nervul optic. domnu' Sanchez, nervul optic nu este acolo, a, ba da, domnule cine e doctorul io sau dumneata, pai daca spuneti dumneavoasra asa o fi dar sa stiti ca suntem multi cei care credem ca aici e nervul optic. ma rog, dupa ce il conving (?) cu desen inclus cu ochiul, retina, nervul, pleoapa, il vad la lampa. ei bine, ce credeti ca avea?
nimic.
cand te scarpini, se inroseste locul oleaca, nu?
asta era tot.
cum sa ii explici ca nu are nimic??? unuia care intra convins ca si-a " lezionat ireversibil nervul optic" ..
al doilea pacient (cel de la 2 dimineata) a venit pentru ca in timpul cinei, un prieten ii aruncare in directia ochiului stang o mingiuca facuta din servetel. si vroia ca verifice ca nu si-a ulcerat cornea. va doare, va deranjeaza? nu. nu , ca mi-am pus gheata imediat. voiam doar sa fiu sigur ca nu am nimic. dar la ce ora ati cinat? la 10 seara. si veniti la 2 noaptea? ee, pai dupa cina am fost si noi la un bar, doar e vineri noaptea!
al treilea pacient era o domnisoara care sunase deja la 3 dimineata ca sa vada daca exista un oftalmolog in timpul noptii. simt ca mi-a intrat ceva in ochi, m-am frecat dar tot il simt acolo, de la ora 11 dimineata (sa ne amintim ca suna la 3 noaptea!!) ce imi pot pune? pai daca v-a intrat ceva, trebuie sa il scoatem, nu?
ei bine, a venit la 5 dimineata, cand " nu a mai rezistat".
medicul cand e de garda, de aia e de garda , ca sa solutionezele problemele urgente care pot apare. cei trei pacienti erau oameni bine imbracati, civilizati si vorbeau corect, dar ma intreb: fac parte din aceeasi rasa umana care a inventat avionul si transplantele de organe si satelitii???
vreau sa spun ca erau
A plouat şi la noi... aseară mi-a fost şi mie teribil de frică, de obicei nu-mi este deloc, dar, de data asta, fulgerele au fost dezlănţuite, iar bubuiturile, pe măsură!
RăspundețiȘtergerePisicul Ghiţă se dă huţa pe ramurile fragile de trandafir japonez, aşa că ieri am fost nevoită să tai o crenguţă, cu boboc cu tot, şi s-o pun într-o căniţă cu apă, la geam, poate se prinde. Azi nu mi-a venit să cred: bobocul s-a desfăcut, floarea îşi face datoria până la capăt, asta e menirea ei!
Am început un alt roman, "Să te ţii alergătură", Dave Eggers, îmi place, e alert, cu simţul umorului, personaje de tip loosers. Will are bani, nu poate suporta ideea aşa că vrea să-i termine repede, într-o călătorie, de o săptămână în jurul lumii, împreună cu un prieten. Îşi iau bilet pentru Groenlanda, dar, cum niciun avion nu se ridică de la sol din pricina vremeii, cei doi îşi schimbă destinaţia şi aleg o ţară africană. Vor banii înapoi, nu li se dau, în cele din urmă constată că nici spre noua destinaţie nu circulă nimic:
RăspundețiȘtergere- "Unde erau zborurile care chiar se ridicau de la sol? Nu voiam decât un alt continent, cât de repede posibil. Am întrebat dacă există vreo noutate în legătură cu decolarea, ce posibilităţi erau. Erau siguri că o să întârzie atât de mult? Cum puteau fi atât de siguri? Femeia de la Air Afrique avea răspunsul:
- Pentru că avionul n-a plecat încă de la Dakar.
Zborul de la Chicago la Dakar nu plecase încă de la Dakar."
Se consideră că literatura noastră nu are mari scriitoare. Hortensia şi cam atât. Dar poete? În afară de Simona Popescu, Blandiana, Nora Iuga, îmi place teribil şi Ileana Mălăncioiu. Iată de ce:
RăspundețiȘtergere"Îngropată-n mirosul de trandafir
din luminoasa dimineaţă
culegeam petale ca vişina putredă
şi le puneam în mâna bunicii
în care se făceau dulceaţă.
Nu putem fi cu totul despărţiţi
de cei plecaţi dintre noi
altfel cum ar fi putrezit ulucile
acestui cimitir de ţară unde florile
sunt mai înalte decât crucile. (Altfel cum)
S-a tuns, s-a spălat şi s-a dichisit, şi-a luat o cămaşă de nailon (ca să nu fie nevoit să şi calce), a cumpărat ditamai crinul imperial (opsce lei bucata!). Şi a plecat la întâlnire, cu mari speranţe. Deşi fusese avertizat la telefon că X., fata (una dintre fetele care-i plăcuseră în tinereţe), a devenit, între timp, o "babetă". "Babeta" stă la bloc. Şi blocul are interfon. Şi el nu ştie pe ce buton să apese. E nevoit să aştepte ceva vreme. Noroc că cineva îi zâmbeşte, deschizând uşa. E X., "babeta". Se recunosc cu oarecare stânjeneală. Le ia ceva timp să-şi găsească vorbele. Până la urmă, fac schimb de numere de fix şi promit (se ţin de promisiune) să se sune în fiecare seară. Povestind desprea asta, el e de părere că, totuşi, ea nu e chiar o "babetă", mai are ceva farmec. Au 75 de ani, vârstă matusalemică, matusalemică... ca la G.Garcia Marquez, o "Dragoste în vremea holerei" (acolo protagoniştii aveau 90!).
RăspundețiȘtergereNenea V. a scris, la un moment dat, o poezie închinată unei anume X, o frumoasă trecătoare. Poezia a ajuns în volum (închinat, la greu, fostei neveste), volumul a ajuns la o prietenă de familie, care, culmea, s-a dus cu această carte la altă veche prietenă, la X! La "babetă"! Şi lanţul amintirilor, ca-n filmul indian, s-a reluat. X a fost impresionată: cum? se mai gândeşte cineva la mine? după 40 şi ceva de ani? Ţinând cont că el s-a însurat de 3 ori, nu văd de ce nu s-ar însura şi a patra oară. După cum îl cunosc pe nenea V., o să tranşeze rapid singura problemă din calea fericirii lor: Haleş sau Buzău?!
Nu pot să nu-mi amintesc ce reacţie de om jignit a avut nenea V. când o vecină i-a propus, direct şi fără preparative, la noi în bucătărie, un mariaj cu o verişoară de-a ei. S-a simţit vexat, ne-a cerut zgomotos, mamei şi mie (credea, pesemne, că avem şi noi o contribuţie la pripita cerere în căsătorie), să rezolvăm problema, s-o clarificăm cu vecina, el e un bărbat fidel, chiar şi în amintire, fostei neveste, o doamnă oricum, nu se poate coborî la oricine. Iar de manaj n-are nevoie, se descurcă singur... între timp, verişoara vecinei a decedat aşa că ne-am gândit (eu şi mama) că nenea V. ar fi rămas, probabil, văduv a patra oară! Brrr!
Am rupt iar buruieni, mai ales rostopască, o plantă cu sevă portocalie. Creşte la rădăcina trandafirilor mei din grădină, o rup foarte greu, căci e apărată de spini (de altfel, sunt plină de zgârieturi). Pătează foarte tare, abia am reuşit să scot cât de cât petele de pe mâini. Am citit că această plantă care creşte nebună peste tot a curăţat solul radioactiv de la Cernobâl. Mama zicea că e o plantă otrăvitoare, are însă puteri miraculoase când e vorba de negi.
RăspundețiȘtergereLa Jurnalism s-au dat 2 compuneri dificile, cred eu: 1.Cu ce personalitate care-ţi place te-ai întâlnit? 2.Ce meserie ai vrea să faci? Încă nu m-am gândit ce aş fi scris eu.
Zilele astea se afişează rezultatele la facultate. Îmi amintesc cum am venit cu mama de la Iaşi, pe o căldură teribilă (trenul trebuie să fi ajuns pe la 19.30), tanti Doina şi doamna Petcu pregătiseră masă mare, în curte, sub vie, ştiu că am mâncat peşte în saramură. Eram sărbătoriţi înainte de a avea vreo certitudine - ce luptă, ce concurenţă, ce muncă şi ce emoţii! Afişarea rezultatelor întârzia, şi la Iaşi, şi la Bucureşti, eu eram foarte nesigură, foarte neîncrezătoare, în schimb, mama le spunea tuturor vecinilor că abia acum vine greul, cu doi copii la facultate... A fost un moment când am făcut-o fericită şi mândră, amândoi.
Îl urmăresc pe Coconea live, abia acum am nimerit peste o bucată de zbor cu parapanta, iar indicatorii se modifică, la statistici, în timp real, adică poţi vedea la ce altitudine e (880 m), cu ce viteză se deplasează... îl despart cam 30 de km de primul clasat, dar asta nici nu are importanţă. Mai are cam 490 de km "to the goal", care vor fi parcuşi, se estimează,până pe 29. Mare admiraţie am pentru felul acesta de competitor, cum să faci mai mult de 200 de km zilnic, ba pe hiking, ba pe flying...
RăspundețiȘtergerehttp://www.redbullxalps.com/live-tracking.html
Mă gândesc despre ce aş putea să-ţi scriu astăzi... Am auzit câteva vorbe de duh, am văzut/auzit câteva emisiuni tv, am spălat perdele şi geamuri, ca să mai spăl din vinovăţie - că nu m-am gândit să ne ducem la alt spital, în altă perioadă (cum să ne fi dus?!), că am fost atât de naivă/proastă/stupidă când am avut încredere în medici, că nu mi-am dat sema la timp ce va urma, că n-am ştiut să mă rog îndeajuns pentru ea, pentru mine, că n-am salvat-o cu dragostea mea, aşa cum a făcut ea cu mine în copilărie (şi în toate zilele vieţii mele).
RăspundețiȘtergereŞtiu ce o să-mi spui la următorul telefon, Oniţa, nu vreau să te îngrijorezi, în general reuşesc să rămân la suprafaţă, aşa cred, dar sunt multe de uitat, multe de adus-aminte... Nu ştiu când a trecut anul ăsta fără mama, mi se pare absurd ce s-a întâmplat, aş vrea să fiu mai fericită, dar nu pot... Găbiţă face şi el ce poate, nu vorbeşte despre asta, doar când îi vizează, pe mama sau pe tata, îmi spune şi mie visul, ne vedem părinţii în vis, suferinţa obligatorie.
Mi-am pus lângă pat o grămăjoară de cărţi. Sper să le citesc repede şi, mai mult ca orice, sper să fie bine scrise - de mult n-am mai citit ceva care să-mi placă extraordinar, să fie cu adevărat o descoperire! O să mă întorc la romanul (grosuţ) cu aventuri de călătorie ("Să te ţii alergătură"!). Între timp am mai citit ceva, "Mal di pietre", Milena Agus, o italiancă din Sardinia, scriind despre Sardinia - frumoasă carte, despre femei care ştiu ce vor şi bărbaţi care ştiu ce vor femeile lor.
RăspundețiȘtergereAmendament la nenea V. - când s-a dus la tanti D. şi a făcut mărturisiri complete, a avut grijă să amintească de previziunile Uraniei (emisiune la care, zice el, nu se uită de obicei, doar s-a nimerit să asculte!!! Şi marmota înfăşura ciocolata în staniol... ştii reclama?! se referă la mincinoşi). Urania prezicea Scorpionilor redescoperirea unui iubiri vechi! ca să vezi! Eu sunt uşor scandalizată de acest crailâc, tanti D. abordează mult mai firesc problema... E drept că, în fond, nu chiar treaba mea..
Cum arată un reportaj la radio?! Uluitor, cineva merge pe stradă, cu reportofonul deschis şi înregistrează. În parcul X, cineva emite păreri despre politică. În staţia de autobuz o discuţie despre recentul bac şi camere de luat vederi. Păreri diletante, ca pe stradă. Ceva mai încolo, o fântână arteziană (se aude fâşâitul apei, dar reporterul are grijă să spună ce se aude). În fine, reporterul ajunge acasă - aici se aude pe fundal televizorul, un post de ştiri anunţă caniculă, măsuri contra. Reporterul bea un pahar cu apă (gâl-gâl) şi se hotărăşte să facă un duş (fâşşşş! din nou) Materialul e simpatic, dar mi-a adus aminte de poeziile recitate în care actorii de ocazie întind mâna în depărtare, dacă e vorba despre munţi.
RăspundețiȘtergere"Să dai tăcerii o atenţie dureroasă" - exprimare a la Proust!
"Însoţitoarea de zbor ne-a rugat să tragem obloanele, ca să nu-i deranjăm pe locuitorii oraşelor pe deasupra cărora trecem.
RăspundețiȘtergere- Chiar aşa? am zis eu."
În Senegal - "Când pasagerii voiau să coboare, microbuzul încetinea şi ei săreau pe uşa din spate. Nu oprea practic niciodată."
Fragmente din Dave Eggers, "Să te ţii alergătură" - am ajuns la jumătate; eroii vor să scape de banii moşteniţi, împart dolari fără să-i numere, în stânga şi-n dreapta, într-o ţară cu mulţi sărmani, dar aleşii sunt numai cei care nu cer nimic; şi e greu să găseşti din ăştia - un bătrân care-i ajută să rezolve o pană, un tânăr cu un radio după el, locuind într-o colibă, un puşti bun la baschet; se gândesc la soluţii absurde: să lipească banii cu adeziv pe măgari, până la urmă găsesc o capră, să îi lase în buzunarele unor pantaloni întinşi la uscat, pe o sârmă, în nişte ghete... Au tot felul de idei, la care se gândesc timp îndelungat: să cumpere un buchet de flori şi să sune la uşa casei unor necunoscuţi, ca să vadă reacţia lor...
Unul dintre personaje se plânge că nu poate sta prea mult în compania propriului cap (gânduri), îmi dau seama cam ce vrea să spună!
Găsesc la bazavana citatul acesta din Dilema, de la Radu Cosaşu, frumos:
RăspundețiȘtergere"Patru milioane de francezi se declară singuratici. Am văzut o manifestaţie în care sute de tineri şi bătrîni arborau – fiecare, într-o mare tăcere – pancarte pe care scria foarte apăsat: Je suis seul. Ca unul care nu crede în incomunicabilitate, pot scrie că a fost cel mai puternic miting de solidaritate din secolul XXI."
Ziua de azi a fost mai mult de jumătate irosită, discuţii, discuţii, discuţii - cu nenea V., cu Gabi, cu vecinii, cu străinii. Mă bucur că îmi spui să mai scriu, mă străduiesc să acopăr zilnic spaţiul acesta de pseudojurnal, nu e simplu, pentru că: 1.trebuie să decid ce scriu şi ce nu; 2.trebuie să am o poveste; 3.şi trebuie să ţin cont de cititor/i;
Veni drăguţa. Se descălţă, în ciuda stăruinţelor noastre şi a previziunilor lui Cici, cu călcatul în ceva "noroc". Nu cedează, rămâne desculţă, în rochiţă roz, baby-doll. De ce latră Michi? Îţi spune să te încalţi, zic eu. Greşeală: mă bombăne, ceva de genul "Plec şi nu mai vin niciodată la tine!"
RăspundețiȘtergereVerifică salteaua prin salturi energice. Patul meu rezistă. Fugări pisicile. După ce le făcu inventarul. Par mai multe, au crescut şi nu le mai recunoaşte. Asta cine e? Tomi 1 (e pisoiul lui Tomee). Dar asta cine e? De unde a venit? De la vecini, zice Gabi. Ceru apă, făcu pipi la oliţă (de două ori). Vru în casă. Apoi, vru afară. Consultă, în fugă, dar cu interes, o carte nouă de poveşti (cu o vrăjitoare bună şi praf magic strâns cu mătura). Se aşeză, preţ de cinci minute, pe bancă, lângă noi, ca un copil cuminte, la citit. Desenă ceva cu o cretă colorată, nu cine ştie ce, nişte cifre, le recunoaşte uşor. Vorbi pe nas, a alint. Povesti ceva despre noua ei verişoară (bebe) - o doare burtica, face caca, pipi, mănâncă lapte, brânză (!!!) şi e plângăcioasă. E frumoasă? o întreb. Eu sunt mai frumoasă, zice ea. Îmi spune Cici că e geloasă pe fetiţa-bebe a unei verişoare şi, ca să reintre în centrul atenţiei, la ţară, unde au fost plecate câteva zile, s-a bălăcit în noroi, a tras mâţele de coadă, a fost cu bobocii de gâscă la păscut. Mi se pare că s-a mai înălţat. Când pleacă, se îndură să mă pupe şi pe mine.
Cobor din taxi, pe la mijlocul zilei, transpirată, cu sacoşele din piaţă în mână, grăbită să plătesc cursa, grăbită să găsesc cheile de la poartă. "Doamna, nu mai aveţi sticle de plastic?" Stă pe trotuar, s-a oprit din drum să mă întrebe. Mă cunoaşte. Şi eu îl cunosc. E ţigănuşul (12 ani, poate, oricum, e destul de mititel, are însă, în compensaţie, o privire şmecher-nefericită) care caută în gunoi vinerea. Când am pet-uri, le pun separat, el ştie asta şi apreciază. Dar nu mă crede pe cuvânt, că nu mai am altele, şi nu pleacă până nu scormone prin restul gunoiului. "Nu am, nu am mereu, de unde...?" mă pregătesc să mă revolt, dar mă răzgândesc, e ceva trist în vocea lui. "Doamna, se aproie el, văzând că-i răspund şi că mă uit la el, n-ai cinci bani ca să-mi iau...?" Nu mai aud ce vrea să-şi ia. Am deja moneda mai mărişoară în palmă, o las să alunece în palma lui. E surprins. Iată un zâmbet larg şi nişte dinţi foarte albi. Se bucură extraordinar pentru atât de puţin. Şi o ia la fugă, ţopăind ca un ied, spre colţ, la magazin, de unde o să-şi cumpere, fără să ştie nimeni,... o eugenie? o bomboană? o napolitană?
RăspundețiȘtergereLa Buli, noul proprietar a făcut o firmă de gaze. Ei stau la 11, noi la 11 bis. Din când în când, mă trezesc cu oameni străini că intră în curte, căutând firma de gaze. Nu se mai întâmplase, totuşi, de ceva vreme. Azi se deschide uşa din faţă (care e, oricum, greu de deschis, fiind atipică, se deschide ca şi cum s-ar închide, invers) şi o băbuţă în negru, juma de metru înălţime, mă întreabă dacă "aici" trebuia să vină pentru proiectul de gaze! 2 lucruri înţeleg de aici: 1.că unii deschid uşor chiar şi uşile pe care nu le caută; 2.că trebuie să mai stau cu poarta încuiată;
Spre prânz îmi revin cât de cât şi reuşesc să mai aranjez din lucruri. Sunt supărată: pisicile îmi rup florile, aproape toate sunt în primejdie. Nu mai ştiu unde să pun ghivecele de răul lor. Acum înţeleg de ce se necăjea mama. Dacă nu mă ocupam eu de ele, mi se părea că florile sunt mereu la fel, nu vedeam rămurelele rupte, frunzele zburate...
RăspundețiȘtergereVorbă de duh. Dacă ţii uşa închisă, câinele nu intră.
Drăguţa i-a tot întrebat pe G. şi pe C. dacă n-are roşu în gât. Ei îi spuneau că nu are (s-au gândit că vrea atenţie). Na, că are! A făcut un pic de temperatură, între 4 şi 6 dimineaţa i-a trezit pe ai ei, au făcut ceai, s-a mirat cât de bun e ("foarte extraordinar") au stat de vorbă, ca să mai treacă febra.
Ce aflu azi?
RăspundețiȘtergere- Că un taximetrist îşi pune singur acoperişul casei (sunt invidioasă).
- Că există un proiect (oribil, revoltător) care va împărţi elevii în trei categorii (foarte buni, buni, slabi), astfel încât cei consideraţi pierduţi să nu mai poată lua note mari!
- Că vor exista oficial, în şcoală, minute de lectură, a căror executare va fi verificată de director, personal! Un sondaj arată că 3 din 4 adolescenţi de peste 15 ani nu înţeleg ce citesc. Se numeşte analfabetism funcţional.
- Că operaţiile se fac în Belgia sub hipnoză, fără anestezie totală.
- Că Livius Ciocârlie, el însuşi destul de învechit în zile, scrie frumos, mai cu umor, mai cu cinism, despre "Bătrâneţe şi moarte în sec. al XX-lea" - există, no doubt, lucruri care ne plac în viaţă ("Ah! Ce ciorbă bună!") şi care ne displac ("Uite că nu mai am cafea!")
O poveste despre "doctorul Ciopală" (tataia i-a spus aşa prima dată), porecla mamei în familie, cu referire la felul în care ştia ea să-i facă bine pe cei mici. Punea degetul umed în sare grunjoasă şi reuşea să apese punctele de puroi de pe amigdale (urma probabil un plâns zdravăn). Mergea şi cu albastru de metil. Ţin minte şi acum că făcusem infecţie la degetul arătător, sub unghie, părea destul de grav, se cam umflase zona, iar eu mă tot plângeam că mă doare. Mama a vrut să se uite şi ea, m-a păcălit şi mi-a strâns degetul atât de tare încât pe perete s-a lipit o inimă galbenă, ca o perniţă, infecţia. Şi mi-a trecut foarte repede, dar am şi acum semn la baza unghiei.
RăspundețiȘtergereRăspunde la întrebări, spune cum o cheamă, câţi ani are, colaborează, deşi e foarte moale. "Acum o să mă uit la gâtul tău", "Ăsta e gâtul", zice Zuzu, arătându-l cu mânuţa, fără să deschidă guriţa mare. D-na doctor care a văzut-o pe Zuzu sâmbătă seara, pe la 9.30, semăna cu mama, avea voce calmă şi fermă, iar fetiţa cu amigdalele pistruiate de puroi a primit tratamentul potrivit. Nu mai face febră şi ne-am liniştit şi noi. Iar eu m-am gândit că am trecut în alt film în care suntem salvaţi, medical, existenţial etc. de o femeie cu ochi albaştri, destul de în vârstă ca să ne înţeleagă lipsa de înţelepciune şi neliniştea.
Citesc o carte pentru copii, "George şi cheia secretă a universului", Stephen Hawking, un fel de ştiinţă popularizată prin grila ficţiunii - se spune acolo că pe munte un om cântăreşte mai puţin decât la nivelul mării! Chestie de atracţie gravitaţională. Mai e şi călătoria unor copii pe coada unei comete, apoi rătăcirea în spaţiu, gerul cosmic, ploaia de meteoriţi...
Din prima carte reţin imaginea unei roci micuţe pe care copilul, George, o aduce cu sine de pe Saturn. Ieşirea în spaţiu se face printr-un portal (o uşă) facilitată de Cosmos, un supercalculator. Cea de-a doua, "George în căutarea de comori prin cosmos", e scrisă de aceeaşi echipă, tată şi fiică. Mi se pare şi mai tehnică - Ghidul universului, O călătorie prin univers, contactul cu extratereştrii, cum poate fi găsită o planetă în spaţiu etc. O zi venusiană are 243 de zile terestre. Acţiunea se mută în SUA, la Agenţia Spaţială Internaţională. Apare şi personajul negativ, Reeper, fost cercetător, care îl urăşte pe Eric şi reuşeşte să-l arunce într-o gaură neagră. Până la urmă, se dovedeşte că nici Reeper nu e băiat rău, fusese doar prost înţeles. Ca să salveze Pământul, George şi Annie (fiica lui Eric Bellis) ies în spaţiu, căutând indicii, dar calculatorul nu funcţionează prea bine şi riscă să se rătăcească. Imaginile sunt frumoase, planetele cu 2 sori, fierul roşu marţian, ploaia de metan...
RăspundețiȘtergere"Creierul este un computer care încetează să funcţioneze când componentele sale se strică", Stephen Hawking, cel mai cunoscut fizician britanic, omul care le cere adolescenţilor să contacteze extratereştrii: "Dear alliens,..." Suferă de o afecţiune neuronală şi vorbeşte graţie unui computer-sintetizator de voce.
Cărţile pe jumătate SF, pe jumătate ştiinţă pură (serioasă, în unele zone inaccesibilă mie de-a dreptul) le am de la Cosmin T., în proiectul nostru de a cuceri SF-ul, de la Asimov (şi Soarele lui gol) încoace. E clar, nu e un SF clasic, nu seamănă nici cu Jules Verne, nici cu Frank Herbert, mi se updatat la gustul noilor generaţii. E sigur însă că am să le adaug pe lista de lecturi pentru copii. Partea ficţională e doar un "frame", scris cu talent, cu ingeniozitate. Am făcut schimb, eu i-am dat "Cartierul Tortilla", Steinbeck. Sper să le placă (citeşte şi Cornelia). Mai am de la ei "Casa spiritelor", o datorie veche la Isabel Allende.
RăspundețiȘtergereE plăcută chestia asta cu schimbul de cărţi, îmi aminteşte de cealaltă viaţă, dinainte de 90', când toată lumea citea pe rupte, mai ales pe strada noastră, "Shogun", "Laleaua neagră" şi, mai târziu (şi printre adulţi), "Cel mai iubit dintre pământeni". Îmi amintesc chiar de cărţi pierdute în lanţul acesta al cunoştinţelor: un volum din Galsworthy, minunat roman de dragoste, englezesc, apoi "Demonii" lui Dostoievski. A împrumuta putea să însemne şi a renunţa definitiv la o carte dragă. Şi ce pierdere, ce suferinţă...
În definitiv, câţi ani trăieşte omul?
RăspundețiȘtergereTrăieşte o mie de ani sau unul singur?
Trăieşte o săptămână sau câteva secole?
Şi pentru cât timp moare omul?
Ce vrea să spună pentru totdeauna?
(Pablo Neruda)
Versurile de mai sus apar ca motto la romanul Isabelei Allende - cronica unei familii, mai multe generaţii în care farmecul îl deţin fiinţele stranii: Rosa cea cu părul verde, Clara, care prezice cutremurele şi nenorocirile din familie, vorbeşte cu spiritele şi cade în muţenie perioade mari de timp, Blanca, fiica ei răzvrătită, Alba (cu părul verde), ultima din neam, cea care va reface istoria familiei, plecând de la caietele bunicii clarvăzătoare.
La conacul de la ţară, când are loc invazia furnicilor, nimic nu pare să aibă eficienţă. Pedro Garcia bătrânul aşază câteva furnici într-o batistă, vorbeşte cu ele şi, spre uimirea tuturor celor care încercaseră cu insecticide, le schimbă direcţia. Furnicile se fac nevăzute. Acelaşi personaj îi pune oasele la loc lui Esteban Trueba, stăpânul conacului Las Tres Marias, prins sub dărămăturile casei prăbuşite la marele cutremur. Esteban se vindecă, dar constată că, din cauze necunoscute, trupul său începe să se micşoreze, hainele îi devin din ce în ce mai largi.
Anul trecut pe vremea asta îmi pierdeam nădejdea, nu mai era nimic de făcut. Am o singură consolare: n-aş fi putut să o mai văd suferind, am văzut pentru o viaţă, am trăit şi eu ce a trăit ea cu fratele ei, cu copilul mort, cu părinţii ei, cu Ilie... Marţi spre seară, când mă lăuda Corina de faţă cu ea (ce fată are!), am apucat să întorc lauda şi să spun că mama mea e cea mai bună mamă din lume. Mama şi-a mutat privirea de la Corina (a spus despre ea că e distinsă, înţelegea cine e) la mine, mi s-a părut că e surprinsă, mi s-a părut că poate vocea mea a sunat oarecum superficial... Oricum, am apucat să-i spun asta, că e cea mai bună mamă, indiferent cum a sunat acolo, cu oameni străini de faţă. După plecarea Corinei, m-a întrebat dacă le-am condus pe fete, era convinsă că d-na Petcu venise s-o vadă... Confunda lucrurile, oamenii, nu mai avea memorie recentă, cealaltă, anterioară venirii la spital, era intactă. Miercuri s-a lăsat tăcerea. Din când în când, zilele care au urmat, sperând că mă aude, i-am spus mereu să nu-i fie frică, să nu-i fie frică...
RăspundețiȘtergere- "Scriu, cum a scris şi ea, că memoria e fragilă, parcursul unei vieţi e scurt şi totul se întâmplă atât de repede, încât nu reuşim să vedem legătura dintre evenimente, nu putem măsura consecinţele faptelor, credem în ficţiunea timpului, în prezent, trecut şi viitor, dar este posibil ca totul să se petreacă simultan..."
RăspundețiȘtergere- "un iepure adus de Miguel, din specia cea mai neobişnuită, pe care câinii îl lingeau tot timpul, din care cauză i-a căzut tot părul, ajungând singurul iepure chel din specia sa, acoperit cu o piele rozalie care făcea ape, de ziceai că-i o reptilă cu urechi." (I.Allende)
- Femeile din neam au un "ciorap cu bijuterii", nu o casetă!
Ascult un interviu cu Basarab Nicolescu, pe Clujultrăit, şi mi-am schimbat deja dispoziţia. Mi-e mai bine. Proximitatea oamenilor deştepţi... Ieri a trebuit să tai crengi din liliac, făceau umbră în curtea lui Buli. Şi m-am enervat, m-am gândit cum de îi rabdă pământul pe oamenii răi, uite că îi rabdă... Tot ce a crescut, de-a lungul timpului, lângă gardul ei ori a fost eliminat (cu sare la rădăcină, credea mama), ori a trebuit să tăiem: un migdal, tufele de stuf ("casa cu stuf" a fost sintagma care l-a pus în încurcătură pe un şofer de la tata, care a crezut că acoperişul e din stuf!), cireşii, iată, acum, şi liliacul.
În compensaţie, îmi dă Dumnezeu şi oamenii buni. Recent, mă pune pe picioare Cornelia T., toată familia ei, + d-an doctor minunată-minunată...
"Micşorarea lui era atât de subtilă, de lentă şi discretă, încât nu prinsese nimeni de veste. Dar trebuia să-şi cumpere pantofi cu un număr mai mic, să-şi dea la scurtat pantalonii şi mânecile cămăşilor. Într-o zi şi-a pus pălăria cu boruri mari, pe care n-o mai purtase din vară, şi a constatat că îi cădea peste urechi, drept care a dedus îngrozit că, dacă i se micşora şi creierul, acelaşi lucru i se va întâmpla şi cu ideile. Doctorii americani l-au măsurat, l-au cântărit, i-au pus întrebări în engleză, i-au injectat nişte lichide cu un ac şi le-au extras cu altul, l-au fotografiat, l-au întors pe toate părţile ca pe o mănuşă... La sfârşit i-au spus că avea idei fixe, că să nu se mai gândească la asta, că visase că odată ar fi avut un metru optzeci şi patruzeci şi doi la pantofi." (I. Allende)
RăspundețiȘtergereUnii chiar au probleme. Chestii ridicole, reclamaţii la oficiul pentru drepturile consumatorilor:
- un bărbat reclamă o frizeriţă, care l-a tuns pe piele, deşi el nu a vrut asta;
- un alt bărbat, care-şi făcea vacanţa la mare, cu bilet de la sindicat, reclamă că se ridică de la masă nesătul! I se recomandă ... să mai ceară o porţie!
Să nu mă dai de gol, că mă excomunică. Nu glumesc! Asta s-a întâmplat acum 3 zile, deci pot să-ţi scriu şi să nu te îngrijorez - spaima cea mare a alor tăi, să nu te neliniştească, mi-a zis tanti D. că-ţi e frică de iulie şi de august, vai de sufletul tău...
RăspundețiȘtergereEcranul clipeşte, se afişează: Doina. Bineînţeles, e ora 3, abia m-am aşezat în pat, după isprava cu tăiatul liliacului (cu fierăstrăul mic). "Ce faci?" mă întreabă cu o voce mică." "Bine." "Nu faci nimic, adică nu ai treabă?" "Nu". "Atunci hai la mine, ca să plece şi doamna acasă." Abia ăsta e momentul să mă impacientez, întreb dacă vrea să îi cumpăr ceva, dacă i s-a terminat vreun medi. Nu. "Am avut o criză... dar acum mă simt bine." Of. Intru în haine cum o fi, sun la taxi şi ajung repede la ea. Stă în pat înfofolită, cu sticlele de apă fierbinte pe lângă, avusese un frison. Pe mine mă trec toate apele de cald. Crede că e inima. Le ia la rând: nu e îmbujorată, deci nu are tensiune, tratamentul l-a luat, nu tuşeşte, nu sughiţă, nu cască, nici nu a mâncat cine ştie ce, doar un pahar cu lapte bătut, foarte rece, de la frigider... Simţise că o apucă frigul de dimineaţă, după ce mâncase, în timp ce stătea pe terasă, la soare. O fi insolaţie?! Luase şi pastila sub limbă, preventiv.
Mai sporovăim ceva vreme, când o apucă iar frigul - apă fierbinte (cu fierbătorul, de la robinet nu e îndeajuns de fierbinte!), sare, sticle umplute din nou. Între timp, mă pune să caut tot felul de cutii, una cu cremă pentru mâini (văzuse că am mâinile aspre!). Luăm temperatura: 37 cu 8. De unde temperatură? "Am răcit!" îşi dă seama îns fârşit, scăpând de stresul că e inima. Bun, ce facem mai departe? Sunăm la doctoriţa ei, dar nu răspunde. Sunăm la circă, după d-na X, "Nu e!" i se răspunde şi i se închide telefonul în nas. Are chef să se indigneze, adică de ce nu a întrebat-o ce vrea, dacă are vreo urgenţă, poate e nevoie de un ajutor! Ce obrăznicie! Îi amintesc unde trăim... O sunăm pe Oana, zic eu. Nuuu! Totuşi îţi formează numărul. E ocupat. Mai bine, oricum nu voia să te neliniştească. În sunăm pe nenea P. Nuuu! Îşi aminteşte că a mai băut odată un pahar cu lapte din frigider şi a păţit la fel. Indigestie. Atunci i s-a recomandat augmentin. Bun, o să mă duc să iau.
Între timp se aude uşa jos, venise nenea P., obosit, obosit, cu 2 pepeni în braţe. Iar eu i-l dau pe al treilea, povestea cu febra. Din momentul ăsta lucrurile s-au calmat de tot. M-am dus totuşi după antibiotic, l-a şi luat (fără să te întrebe), nu a mai făcut febră, e foarte bine din nou. Acum îmi spune că nu-l mai ia, nu se simţea bine, dacă îi afectează ficatul, aşa scrie în prospect... deja se simte umflată (ieri a mâncat pere!). Mă cheamă azi la o tocăniţă!
Să nu mă spui că ţi-am zis, că m-am ars (deja m-a întrebat dacă am vorbit cu tine ("la calculator"). Cred că trebuie să ştii, mă gândesc la tine ca la doctorul care ştie cel mai bine ce e de făcut...
Am terminat "Cea mai frumoasă carte din lume" de Eric Emmanuel Schmitt. Sunt 8 povestiri despre iubiri dificile (absurde, neterminate, venite prea târziu, iubiri care nu sunt iubiri, ci altceva), prima nu mi-a plăcut extraordinar, pe parcurs însă mi-am reconsiderat impresia - aud pe cineva spunând cât de importante sunt impresiile în viaţa noastră!
RăspundețiȘtergereUltimul text dă titlul volumului. E palpitant: în baraca 13, în Rusia stalinistă, celelalte femei îşi dau seama că ultima venită, Olga, putea ascunde în părul ei afro un creion. Pe foiţele de ţigară (nu erau fumătoare, dar, în mod absurd, primeau o raţie de ţigări), lipite câte trei, deţinutele se gândesc să le scrie un mesaj fetelor pe care le-au lăsat acasă. Se entuziasmează, ţin şedinţă, se gândesc bine, ce să scrie, cum să scrie, fără ştersături, din prima, ca să nu consume mina creionului inutil. Nu se poate scrie mult, de aceea e important şi ce să scrii.
Nimeni nu îndrăzneşte să fie prima. Apoi, brusc, una dintre ele anunţă că vrea creionul. Se pune pe scris, într-un colţ, în aşa fel încât ce scrie rămâne un mister pentru toate. Femeile sunt, imediat, invidioase, cum, tocmai ea, o neroadă, să scrie aşa de prima dată, fără să ezite, fără să uite ce e important. Până la urmă, cineva îndrăzneşte să o întrebe ce a scris. Iar femeia îi spune la ureche, cu toată duioşia, ca un secret, ce-i scrisese fetiţei ei. Aflăm şi noi abia în pagina următoare, unde scriitorul mărturiseşte că a vizitat Moskova şi a văzut acolo, la o ambasadă, această "cea mai frumoasă carte", cu foile fragile, de ţigaretă, şi mai rufoase din princina trecerii timpului. Fiicele fostelor deţinute se întâlneau periodic, la o cafea, şi consultau cartea cu nostalgie, citind mesajele scrise anume de mame pentru ele: era o carte de reţete! Nici mai mult, nici mai puţin...
"- Eu am să-i povestesc fetei mele de ce sunt aici, şi nu alături de ea. Ca să mă înţeleagă şi, poate, să mă ierte.
RăspundețiȘtergere- Trei foiţe de conştiinţă vinovată ca să ai tu cugetul împăcat, chiar crezi că e o idee bună?
- Eu am să-i povestesc fetei mele cum l-am întâlnit pe tatăl ei, asta ca să ştie că e rodul unei poveşti de dragoste.
- A, da? Are să te întrebe de ce n-ai continuat cu ea povestea de dragoste.
- Eu aş vrea să le povestesc celor trei fete ale mele cum le-am născut, cele mai frumoase momente din viaţa mea.
- Nu e cam scurt? Nu crezi că au să-ţi poarte pică pentru că te-ai limitat la sosirea lor pe lume? Mai bine le-ai vorbi despre ce a urmat.
- Eu am poftă să le povestesc ce mi-ar plăcea să fac pentru ele.
- Cine vrea să înceapă?
În fiecare seară se lăsa o tăcere grea. Timpul se scurgea perceptibil,aşa cum se prelinge apa pe stalactitele din tavanul unei peşteri. Femeile, cu capul plecat, aşteptau ca una din ele să strige "Eu" şi să le elibereze..."
(E.E.Schimitt)
Trebuie să mătur cojile de seminţe şi ambalajele de croasante de la gardul nostru. Nu ştiu cine sunt nesimţiţii. Pot să bănuiesc: cei mai mari, pentru că cei mai mici sunt ţinuţi sub supraveghere de părinţi sau de bunici. Toată după-amiaza (se trezesc târziu) dau roată cu biciletele pe străzile vecine, apoi se adună la un fotbal, izbind inclusiv gardul meu. Nu-i disting: toţi sunt bruneţei, între 12 şi 15 ani, cu părul tuns la modă, laţe sau creastă unsuroasă (de la gel), cu tricouri de bumbac, în adidaşi. Îi aud din curte cum vorbesc prostii (nimicuri), mă gândesc ce vorbeam noi la vârsta lor, prea nu au nimic de discutat, aşa mi se pare, mai înjură, mai negociază - unul vrea să vândă un telefon. Nu ştie cu cât, iese o mare discuţie despre preţul celui mai scump telefon din lume: "Eu ştiu că e 7 milioane!", "Eu ştiu că există şi cu 11!", "Băi, prostule, se găseşte şi cu 23, are tata!" Între timp, cel cu telefonul de vânzare anunţă preţul: 200 de euro! Ceilalţi râd de el. La o nouă tură de biciclete, aflu că a lăsat din pretenţii: 150! Ceilalţi râd din nou: "Bă, tu o să-l dai în curând cu 30!"
RăspundețiȘtergereVecinii sunt înnebuniţi, îşi ies din pepeni, li se umflă ochii în cap, li se ridică venele la gât, Buli e prima căreia i se aude vocea îngroşată de furie: "Pleacă mă de-acolo! Vrei să mătur eu pentru tine, nesimţitule". Ei nu reacţionează, nu răspund, dar nici nu se dau îndărăt, îşi văd mai departe de joaca lor. Tocmai ce au dat mingea la tanti Lenuţa, femeia nu e acasă, aşa că se găseşte un neisprăvit, dintre cei mari, să sară gardul pentru ei. La mine în curte nu intră fără acord. Dar mă pândesc. Veneam de la tanti D. şi m-au escortat, pe biciclete, de la colţ: "Doamna M., am dat şi noi o minge în curte!" Îi întreb dacă nu e deschisă poarta, ştiam că e Găbiţă acasă. "E, dar nu vine nimeni să ne-o dea!" Ajung eu şi le dau mingea...
Mai târziu, nenea V. îmi spune că au dat "unii" mingea la mine şi au făcut tărăboi, au strigat, nu eram acasă?! Copiii ăştia sunt cam hăituiţi de colo-colo. Nimeni nu-i vrea pe stradă. Mama evita povestea asta spunându-ne mereu răspicat: fiecare la el în poartă! Mama nu se certa pentru noi cu vecinii, când ne plângeam că mama lu cutare a zis aşa, mama lu cutare ne-a făcut aşa... Avea dreptate, oricum copiii trag mereu jarul pe spuza lor. Noroc că gardul nostru e lung, aşa că noi aveam mereu unde ne juca, distanţa dintre gard şi stâlpul de lumină era poarta de fotbal. Eu stăteam în poartă, ceean ce era, fireşte, o pacoste pentru băieţi...
Azi, inspirată de cei 5 Dorei (pluralul de la Dorel) care se odihneau sub liliac, la poarta mea, am început să caut iar meşteri. Cei cinci, veniţi pe mai multe biciclete, au pierdut frumos dimineaţa, aşteptând ba un tractor cu asfalt, ba un compresor, ba o lopată. Nu făceau nimic altceva decât să vorbească, mult, tare, o gălăgie care ţinea loc de muncă. Unul şi-a atârnat tricoul roşu în gard. Altul a măsurat cu privirea împrejurimile, era singurul care stătea în picioare, pe ceilalţi îi doborâse căldura. M-am uitat la ceas, probabil venise ora mesei.
RăspundețiȘtergereÎn cele din urmă, pe la 1, terminaseră de asfaltat bucata-bucăţică decupată acum mai multe săptămâni, când s-a petrecut povestea cu apa. Poate reuşesc şi eu să găsesc un meşter, nu un Dorel, pentru hornul dărâmat acu' 2 ani. Şi asta e numai una din problemele mele insolvabile...
Ştire la teveu: la Băicoi se lărgesc străzile, stâlpii de electricitate nu au fost prinşi în proiect, aşa că acum stau frumos aproape de mijlocul carosabilului. Cursă cu obstacole.
Cosmin Bumbutz are o fotografie care se numeşte "Fereastră caldă" - se vede, dincolo de un geam mat, silueta unei pisici care calcă înţepat, de parcă ar frige-o caloriferul. Altă fotografie se numeşte "Fereastră roşie", aceeaşi pisică (sau nu?!), în prim-plan, încadrată de mramele ferestrei, pe fundalul unei draperii roşii. Imaginile sale, multe instantanee, au umor şi poezie, te emoţionează punctul lui de vedere şi eşti gata să zici că ştii ce-a gândit, că ai gândit la fel. Iar omul seamănă cu fotografiile lui, firesc. Am găsit un site cu "cele mai..."
RăspundețiȘtergerehttp://www.bumbutz.ro/journal/2010/5/angus-bucuresti-2010
după ce am văzut interviul cu el, la bazavana:
http://bazavan.ro/2011/08/timpul-lu-bumbutz/
"Ceea ce-mi promitea Orlando era un înger în carne şi oase.
RăspundețiȘtergere- Şi unde stă îngerul?
- Acasă la maică-sa.
- Are mamă?
- Ca toată lumea.
- A, sigur. Şi mama e doamna asta, Crucifija, care mi-a dat voie să urc până acolo?
- Nu. Mama se numeşte doamna Ara."
"Columbia e ţara cu cele mai multe minuni pe metru pătrat din lume. Din cer se scoboară toate Fecioarele, Criştii varsă lacrimi, medicii invizibili îi operează de apendicită pe credincioşi, vizinarii prezic numerele câştigătooare la loto. E lucru ştiut: avem linie directă cu Marele Dincolo, iar naţia nu poate supravieţui fără doza ei copioasă şi zilnică de superstiţie. Ne-am bucurat dintotdeauna de monopolul internaţional al întâmplărilor iraţionale şi poaranormale..."
"Nu era decât un băiat, dar am avut certitudinea că mai era şi altceva, o fiinţă dintr-o altă sferă.
Se mişca unduindu-se lent şi calm precum făpturile acvatice sau mimii, atitudinea îi era deopotrivă maiestuoasă şi umilă, precum cea a cerbului. Nu ne puteam desprinde privirile de el, dar el s-a uitat prin noi, ne-a observat fără să ne vadă, şi-am înţeles de ce: în mijlocul grotei întunecoase deveneam invizibili, pete negre pe fond negru, în timp ce el ardea la foc mic, răspândind o lumină incandescentă care părea să-i răzbată prin piele."
Din Laura Restrepo, "Dulce companie", să vedem mai departe... ce bine că sunt pe lume cărţi frumoase! Ştii ce spune Arghezi, cu privire la neadecvarea poeziei/literaturii la viaţa reală: "Carte frumoasă, fără de folos, /Tu nu răspunzi la nicio întrebare..." Nu cred că e aşa, ba, dimpotrivă...
Din capitolul "cum te înţelegi cu vecinii", Gabi se plânge că "idiotul de sus" bocăne permanent, chiar şi duminica. Zuzu nu poate dormi, nimeni nu poate dormi, lucrul începe dis-de-dimineaţă, pe la 7.00 şi se încheie târziu, după 22.00. Îmi spune că: 1.o să-l ia de guler; 2.că o să-i facă reclamaţie; 3.că o să facă şi el la fel, adică o să pună bormaşina să funcţioneze (chiar dacă nu are nimic de lucrat) just for revange!
RăspundețiȘtergereÎi spun că şi la mine e la fel, pare să nu mă creadă, dar astăzi e martor la "zgomot pentru nimic", la propriu, nu la figurat. În spate, se ciocăne cu ceva, cu un şperaclu, în beton, ritmic, sistematic, toată ziua, sunt tentată să mă duc să-i întreb ce repară de nu mai termină odată. Un polizor îmi polizează nervii. Ies să văd ce mai e. Un muncitor-tehno, purtând ochelari de protecţie, transparenţi, în salopetă, curăţă conştiincios vopseaua de gardul de fier, o ruginătură, al lui Buli. Îi ia mult timp, zile la rând, mai întâi pe dinăuntru, apoi pe dinafară, apoi cutia de poştă... Închid ferestrele, e tot ce pot face ca să mă apăr de zgomotul ăsta care-mi sfredeleşte creirul. La un moment dat, mă dă jos din pat un zgomot imens, fără identitate, nu reuşeam să-i recunosc originea, m-am temut să nu fie frigiderul nostru în plină explozie. Era aparatul de tuns iarbă (trei fire de iarbă), la Buli în curte, bineînţeles, unde altundeva?!
"Fire de iarbă" (1855) e un volum de poezie al lui Walt Whitman. Uite "Zile senine":
Nu printr-o mare iubire,
Nu prin bogăţie, prin onoruri din anii maturităţii,
prin victorii în politică sau în război,
Vei avea zile senine.
Dar, pe măsură ce viaţa se duce şi toate
furtunoasele pasiuni se potolesc,
Pe măsură ce splendide, vaporoase, tăcute
culori acoperă cerul de seară,
Pe măsură ce blândeţea, liniştea şi bogăţia
spiritului, ca un aer proaspăt şi îmbălsămat,
îţi umplu viaţa,
Pe măsură ce zilele se îmbracă în lumini patinate
şi merele coapte atârnă, obosite şi
leneşe, pe crengi,
Sosesc cele mai liniştite şi mai fericite
zile dintre toate,
Liniştitele şi fericitele zile senine.
Găsesc, în fine, şi ceva în engleză despre firele de iarbă strânse în pumn de un copil:
RăspundețiȘtergere"A child said, What is the grass? fetching it to me with full hands;
How could I answer the child?. . . .I do not know what it is any more than he.
I guess it must be the flag of my disposition, out of hopeful green stuff woven.
Or I guess it is the handkerchief of the Lord,
A scented gift and remembrancer designedly dropped,
Bearing the owner's name someway in the corners, that we may see and remark, and say Whose?
Or I guess the grass is itself a child. . . the produced babe of the vegetation.
Or I guess it is a uniform hieroglyphic..."
Discuţie cu A. despre restanţe. E ambiţios, vrea note mari, îi trebuie bursă. Învaţă pentru Statică, dacă am înţeles bine, unde sunt multe credite, îi trebuie 9.
RăspundețiȘtergereProfului de la Rezistenţa materialelor (unde trec toate "păpădiile" cum zice el, adică toţi proştii), A. îi spune că nu vrea 5, ca ceilalţi. N-a învăţat, e clar, dar el ştie mai mult, aşa că îl roagă să-i pună 4, deocamdată. Altfel, cu 5, el n-ar mai veni la mărire! Şi proful, un tip de treabă, cumsecade, se conformează...
Cu D., vorbim despre nemurirea sufletului, despre calitatea vieţii, despre ce să faci cu timpul pe care îl ai la dispoziţie... Povesteşte frumos, cu umor, despre şeful lui, un tip de tot hazul (râsul) şi ar putea să scrie o carte despre plecările şi sosirile pe aeroporturi. În rest, zi cu probleme de sănătate pentru nenea V,. să sperăm cu rezolvabile repede şi fără suferinţă. Altfel, e greu să nu te poţi descurca singur. Mama avea acest orgoliu, această demnitate de a rezolva totul fără să apeleze la alţii, avea dreptate, cu mâna altuia te scarpini greu...
Ieri a fost o zi grea. Azi am cearcăne şi calc ca pe ace. Dis-de-dimineaţă ne-am dus la Camera de Gardă, cu nenea V., dar acolo nici nu au vrut să-l consulte şi l-au trimis la Urologie. Ne-am dus, nu era niciun medic (până marţi, probabil), şi ni s-a propus să-l internăm şi să-l lăsăm acolo. Nenea V. n-are răbdare, e capricios, ar fi plecat acasă, cu siguranţă. La 8.10 o sunam pe doamna noastră doctor, pediatră, şi o întrebam ce să fac, unde să ne ducem. Şi doamna, minunată mereu, m-a sfătuit să mergem la Chirurgie să dăm de doctorul X. Aşa am făcut, am dat peste alt medic (tânăr, timid, dar cumsecade şi priceput), care a acceptat să-l consulte şi să-l opere chiar în aceeaşi zi. Oamenii înving sistemul!
RăspundețiȘtergereA urmat coada de la internare, analizele, nenea V. are o inimă de leu (deşi e "grăsuţ" şi fumează ca un peşte). Am mai stat ceva timp pe acolo, am venit acasă şi am revenit după 17.30. Operaţia a început abia la 19.30, s-a terminat cu bine, am fost să-l vedem 2 minute la Terapie... a glumit, ne-a zis că "mai rău nu se poate" şi că vrea acasă. Cred că o să fie totul ok până la final. Azi o să-l mute la salon şi primeşte vizitatori, sigur o să vii şi tu, Oana, sau nu, mai vedem.
Mi-a fost greu pentru că am văzut, din nou, branule, perfuzii, halate albe, halate verzi, infirmieri care-ţi zâmbesc a şpagă, oameni operaţi, paturi de spital, zone de aşteptare...
Zilele astea au fost atât de pline de emoţii, frământări, sentimente nelămurite. Nenea V. pare mai bine, după o săptămână de zbatere şi circ (neadaptare). O asistentă îmi spune că se vede că "a trăit în aer liber"! - "Veniseră la mine unele cu nişte ace şi le-am spus să se ducă de-aici cu acele lor"! Prima seară, la terapie intensivă, a rupt branulele şi nu a vrut să stea cuminte. A făcut hematom şi, de aici, ceva complicaţii. Mă duc să-l văd pe la 7.00 şi apoi la 13.30, mă epuizează de-a dreptul vizitele astea la spital, la etajul I mă opresc în dreptul unei ferestre să respir - o fereastră mică, toate ferestrele par aici mici, nu e aer, miroase într-un fel, a spital.
RăspundețiȘtergereA fost ziua lui Andrei, era cam somnoros şi preocupat, fără chef, problemele la statică nu se rezolvă singure. Totuşi, a trecut în camera de lucru, la masă şi a reuşit, un timp, să se concentreze la ce are de făcut. M-a ajutat ieri, când Gabi a trebuit să meargă cu fata la control, toate se aglomeraseră pe capul meu...
Îmi place romanul "Paula", Isabel Allende, cred că îmi plac toate cărţile ei, măcar pentru faptul că, până la un punct sunt, ca toate cărţile bune, o autobiografie.
Dau pe liternet peste un roman al lui Petru Cimpoeşu, "Erou fără voie",
"Un om normal poate muri în orice moment. Un bolnav, însă, nu moare decât după un îndelungat şi competent tratament - iată deosebirea dintre oamenii sănătoşi şi cei bolnavi!"
http://editura.liternet.ro/carte/18/Petru-Cimpoesu/Erou-fara-voie.html
A trecut vacanţa, aproape că nu a mai rămas nimic din ea, grijile sunt tot aici, mă calcă pe nervi tot felul de probleme, iar eu ma tot gândesc cum e chestia asta cu părinţii şi copiii, cum se poate să fii indiferent la suferinţa celui care-ţi e tată, cum de pot fi atât de liniştiţi, cu conştiinţa lor de rinocer în hibernare...
RăspundețiȘtergereMâine am o zi grea, sunt de dat diferenţe, copii de ascultat, lucrări de corectat, note de pus. Plus controlul medical periodic, plus reîntâlnirile, plus nenea V. la spital, again!
Eu mă întorc la scris, pentru că asta mă linişteşte cât de cât şi îmi dă un răgaz ca să găsesc soluţii la tot felul de... probleme. Mi-e dor de o zi în care să mă plictisesc, să nu mă doară nimic, să nu aflu nimic rău, să nu primesc veşti proste...