sâmbătă, 25 iulie 2015

Războiul refugiaţilor

Irene Nemirovsky, Suita franceză, Polirom, 2014

În timpul războiului, nemţii stau în casele francezilor. Războiul refugiaţilor, aparţinând diverselor clase sociale, este descries minuţios. Cei cu bani reuşesc să găsească un timp mâncare şi adăpost. Ceilalţi, se descurcă.
Ocupanţii nemţi sunt educaţi, cântă la pian, au lecturi interesante, în general, sunt oameni fermecători, cum constată Lucile Angellier. Întrebată de către ofiţerul neamţ cine a construit casa soacrei ei, femeia e nevoită să admită că nu are habar, nu fusese interesată, pur şi simplu, de istoria familiei soţului ei (o înşelase, rămăsese cu el din simţul onoarei şi al datoriei). Despre propria casă, femeia are amintiri clare, pe care le mărturiseşte unui străin: “O casă în pădure, unde copacii cresc atât de aproape de salon, încât vara, umbra lor verde scaldă totul ca într-un acvariu…”
În general, se moare stupid, oricum, nu eroic. Madame Pericard face slujbă, la biserică, pentru doi dintre băieţii ei, pe care-i crede morţi în război. De fapt, Hubert, puştiul de 16 ani, îşi face apariţia în timpul slujbei. Părintele Philippe însă fusese ucis de copiii de la un orfelinat, fiinţe abrutizate pe care omul crezuse că le poate struni.
Ce iei cu tine când pleci din Parisul ameninţat de război? “Bijuteriile şi banii erau cusuţi într-un buzunăraş de piele întoarsă, prins pe interiorul cămăşii. Avusese prezenţa de spirit să-şi ia haina de blană şi o valijoară plină cu argintărie pe care o păstrase la îndemână.” Femeia luase însă şi mobilă, saltele, provizii, teancuri de lenjerie… toate sunt abandonate pe parcurs – “Pe portbagaj erau legate căruciorul pentru copii şi o bicicletă. Încercau zadarnic să găsească loc în interior pentru toţi sacii, valizele şi genţile familiei, ca şi pentru coşurile cu sandviciuri şi termosul pentru gustare, sticlele cu lapte ale copiilor, friptura rece de pui, jambonul, pâinea şi cutiile cu lapte praf ale bătrânului domn Pericard şi, în fine, coşul motanului. Întârziaseră întâi pentru că spălătoreasa nu adusese lenjeria şi nu i se putea telefona. Părea imposibil să renunţe la acele cearşafuri mari, brodate, care făceau parte din patrimonial inalterabil al familiei, în aceeaşi măsură ca bijuteriile, tăvile de argint şi biblioteca.” Maşina se strică şi este abandonată.
“Depozitul de muniţii sări în aer şi ecoul teribil al exploziei abia încetase (în ţinut, totul fusese cuprins de suflu, toate uşile şi ferestrele, cutremurate, iar zidul scund al cimitirului se năruise), când o flacără lungă ţâşni şuierând din clopotniţă. Zgomotul făcut de bomba incendiară se confundase cu cel al exploziei depozitului de muniţii. Într-o secundă, satul se văzu cuprins de flăcări. Şoproanele erau pline de fân, pătulele de paie, focul cuprinsese tot. Acoperişurile se prăbuşiră, podelele se despicară în două. Mulţimea de refugiaţi se năpusti în stradă, iar localnicii se repeziră la uşile grajdurilor ca să-şi salveze animalele. Caii nechezau şi se cabrau, speriaţi de lumina şi de zgomotul incendiului. Nu voiau să iasă şi loveau zidurile fierbinţi cu capul şi cu copitele. O vacă o rupse la fugă, ducând în vârful coarnelor o legătură de fân care luase foc şi pe care o scutura înnebunită, mugind de durere şi de spaimă.” Al Doilea Război Mondial.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu