Patrick Mondiano, Orizontul,
Humanitas, 2015
“Prima întâlnire dintre două
persoane este ca o rană uşoară pe care o simte fiecare, trezindu-se din
singurătate şi din amorţeală.”
“Nici el nu putea să treacă prin
anumite cartiere ale Parisului fără să-l cuprindă teama. Închipuieşte-ţi un
cuplu, la vreo cincizeci de ani, îi spuse Bosmans. O femeie cu părul roşcat şi
privirea dură, un bărbat brunet, cu aer de preot răspopit. Femeia cu păr roşcat
este mama mea, dacă e să mă iau după certificatul de naştere. În perioada aceea
din tinereţe, de fiecare dată când Bosmans avea ghinionul să dea peste cei doi,
dacă îşi asuma riscul să treacă pe rue de Seine şi prin împrejurimi, se
întâmpla negreşit acelaşi lucru: mama lui se apropia, cu bărbia în vânt şi
figură agresivă, şi-i cerea bani, pe tonul autoritar cu care cei mari îi ceartă
pe copii. Brunetul rămânea la distanţă, nemişcat, şi-l măsura sever din
priviri, ca şi când ar fi vrut să-l facă să se simtă prost că există. Bosmans
habar n-avea de ce fiinţele acelea îi arătau un asemenea dispreţ. Se scotocea
prin buznare încercând să găsească câteva bancnote. I le întindea mamei, care
le înhăţa şi le înfunda repede în buzunar. Apoi se îndepărtau foarte demni,
bărbatul semeţ ca un toreador. Lui Bosmans nu-i mai rămânea nici măcar mărunţiş
pentru biletul de metrou.”
Am citit şi “Călătorie de nuntă” –
frumoasă, evocare sensibilă peste o linie detectivistă. Ceea ce pare un voiaj
de nuntă este, de fapt, un refugiu. Oameni pe care-i întâlneşti şi pe care,
dintr-un motiv sau altul, îi ţii minte, de care te simţi legat. Cum să priveşti
viaţa cuiva ca pe o enigmă în a cărei dezlegare pleci, pentru că sunt lucruri
care trebuie lămurite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu