Aceeași carte...

Copiii, se spune, percep lumea mitologizat, ca într-o poveste. Nu e de mirare că luna poate fi un tovarăș de joacă ideal. Dar jocul e împins mai departe, până aflăm că unul dintre frați, cel considerat perfect, este soarele (Arash), în vreme ce copilul care le dă părinților dureri de cap este.. luna!  

-Noaptea, stelele străluceau cam ciudat, dar luna… Luna era cu totul altceva! Nu se supunea niciunei reguli și niciunei legi, se purta ca un copil încăpățânat. Misiunea ei era să lumineze cerul nopții, însă dacă nu dorea, nici nu-și făcea apariția. În schimb, se arăta pe neașteptate când nu avea voie. Sărea pe furiș în mijlocul cerului. Uneori o vedeam dimineața, lângă soare. Își lua o culoare ștearsă, ca să n-o observe nimeni și râdea ștrengărește. Alteori, își ițea doar cornul și se uita cu coada ochiului la noi. Însă atunci când se dovedea ascultătoare nimeni nu putea să-i reziste. Apărea la asfințit, cu hainele frumos rânduite, cu fața curată și părul pieptănat, strălucitoare și cuminte, fermecându-ne pe toți. Toată lumea o lăuda și i se uitau toate poznele. Orișicum, era un tovarăș de joacă fără pereche. Pregătită oricând să fugă după mine, ne învârteam în jurul havuzului și, fără nici cea mai mică greșeală, se opera exact când mă opream și eu. Credeam că suntem legați unul de altul, că era prietena mea, pentru că numai după mine venea. Era întocmai ca mine. Nimeni nu putea s-o forțeze să facă ceva. Da, eu eram luna, iar Arash era soarele. El venea la timp, pleca la timp și nu încălca niciodată regulile.”

Despre candoare și infamie, prostie, între aparență și esență, răutatea celor mai mari și suferința celor mai mici. Despre ceea ce se întâmplă, uneori, acolo unde se strâng, la joacă, mai multe vârste:

”-Shahab, prostule, vino aici!

Am alergat până la el. A îngenuncheat în fața mea, și-a pus mâinile pe umerii mei și a spus:

-Bravo, ce băiat cuminte! Acum, dacă le arăți prietenilor mei ce prostănac cuminte ești, îți cumpăr o înghețată mare, bine? Pune-ți capul jos, în colțul ăsta și lipește-ți picioarele de perete.

Pe jos era murdar, plin de noroi, iar mie nu-mi plăcea noroiul. M-am uitat în jur ca să găsesc un loc mai bun sau ceva pe care să-mi sprijin capul.

-Ce mai aștepți? s-a răstit Khosrou. Tu ești un prostănac ascultător, hai, repede, capul în pământ. Pentru mine…

Trebuia să fac asta pentru el. Mi-am pus vesel capul jos și am ridicat picioarele pe perete. Toți s-au pornit pe râs, după care Khosrou a spus:

-Acum freacă-te de pământ, până curăți locul lună.

Am șovăit. Pe jos era mizerie și, de fiecare dată când mă murdăream, mama mă certa.

-Hai, mai repede, fii ascultător! Uite, copiii te aplaudă, toți te aplaudă.

N-aveam încotro, ei ardeau de nerăbdare să fac asta, așa că m-am întins pe pământ, iar copiii au aplaudat și mi-au spus râzând:

-Bravo, prostule, bravo! Hai, de-a dura!

Cu cât mă rostogoleam mai mult, cu atât mai tare se tăvăleau și ei de râs. Știam că mama o să mă certe, dar nu-mi păsa, mai important era să le fac pe plac lui Khosrou și prietenilor lui. (…)

-Shahab drăguțule, te rog eu ceva: ia arată-le ăstora cât ești de ascultător. Ia o înghițitură mică din jgheab, apoi mergem să-ți cumpărăm un sendviș mare de tot și o înghețată, bine?

Nu ! Nuu voiam, ah… apa era tulbure, cu viermi, și mirosea urât. Am întors capul scârbit. Mi-era teamă de viermii din apă. M-am smuls din mâinile lui și am dat să fug spre casă, dar n-am apucat să fac nici doi pași, că m-a prins de gulerul cămășii.

-Hei, încotro? Crezi că te las să pleci? Până nu bei de aici, nu pleci nicăieri.”