Konstantin şi Doruntina, Kadare

             Am citit "Amurgul zeilor stepei", Ismail Kadare. Impresionantă carte, ca stil, deşi povestea e oarecum diluată şi "desenul" ei se clarifică abia la final - experienţa scriitorului însuşi, în vremea studiilor la Moskova, în atmosfera stranie a destalinizării, când străinii sunt priviţi cu duşmănie. Asta simte şi albanezul chemat la poliţie, devenit suspect, verificat zilnic la poarta căminului studenţesc, privit brusc cu ostilitate de portăreasa care, cu câteva zile în urmă, i se adresa prietenos. Despre Pasternak şi campania de defăimare iniţiată de activişti, după câştigarea Nobelului cu "Doctor Jivago"...
              Pe malul Mării Baltice ("o masă de apă cu foşnet trist şi monoton"), într-o seară, bărbatul îi povesteşte unei străine povestea lui Konstantin şi a Doruntinei, povestea unui legământ care trebuie ţinut chiar dincolo de moarte. O mamă cu 9 copii nu vrea să-şi mărite singura fată cu un flăcău de peste mări şi ţări, dar unul dintre fii, Konstantin, îi făgăduieşte că îi va aduce fata înapoi, orice ar fi. Vremurile sunt grele, femeii îi mor toţi băieţii, nu o mai are decât pe Doruntina, dar ea e departe. La mormânt, mama îl blestemă pe Konstantin pentru că a murit şi nu şi-a ţinut legământul - "să nu te putrezească pământul!". Şi Konstantin se ridică din mormânt şi pleacă după fată. Vin amândoi pe un cal, iar fata vede că el e alb la faţă şi că are părul plin de noroi, dar nu obţine nicio explicaţie. Doar la poarta cimitirului Konstantin o trimite singură mai departe, acasă: "Du-te tu înainte, eu mai am o treabă pe aici."
             Cartea e întunecată şi nu prea...  iar unele pasaje sunt splendide:
- despre fragilitatea unei relaţii recente: "Am rămas tăcuţi o bună bucată de vreme şi, cu fiecare moment care trecea, îmi ziceam în sinea mea că, uite, noi doi redevenim străini cu o repeziciune cutremurătoare".
- despre primejdiile unei conversaţii: "Discuţia noastră s-a învârtit o bucată de vreme domol, ca un vultur, între zidurile cafenelei, până când unul dintre noi a deschis larg ferestrele şi pasărea a zburat departe, spre tărâmul de la sud-est al Europei, acolo de unde ne trăgeam amândoi."

Nedreapta notă de 10

Cred că pot înţelege, în anumite limite, dorinţa unor tineri de a obţine, cu tot dinadinsul, indiferent dacă merită sau nu, nota 10. Dar mi se pare atât de nedrept să ai asemenea obsesii la o vârstă la care ar trebui să înţelegi că nu nota în sine contează, ci drumul făcut pentru a ajunge la ea. Cred că, în mare măsură, este vina părinţilor care îşi încurajează odraslele de mici să fie cei mai buni, no matter what. Şi ce obţinem?! Nişte tineri frustraţi, care-şi irosesc energia şi emoţiile aşteptând, cu sufletul la gură, să primească unica notă pe care o consideră acceptabilă. Le spun mereu elevilor mei că şi 2 e o notă grozavă, seamănă cu o lebădă, are graţie şi, dacă te-ai "învrednicit" de ea, cu siguranţă ai făcut ceva ieşit din comun. 3 e o jumătate de măcinic, iar 4 completează o masă de sufragerie... 1 e o notă drastică, îl primeşte cine e prins copiind. Ce să mai spun de restul notelor, alcătuiesc, toate, o partitură interesantă pe care orice elev ar trebui să o acceseze cu detaşare, cu înţelegerea propriilor greşeli, acceptând critica (dacă e dreaptă, dar şi dacă e nedreaptă) ca pe un gest de normalitate. De unde această sminteală a notei absolute?! Recunosc că, din pricina reacţiilor ieşite din comun, am început să evit notele foarte mici şi mă bucur că predau o disciplină care-mi îngăduie să fiu tolerantă, uneori prea din calea-afară...

Ofer, personajul...

Din cărţile anului acestuia:
1.David Grossman, Până la capătul pământului, complicată, minunată, cere un cititor experimentat, deşi nu e totuşi o carte himalayană.
2.Michael Ende, Momo - cărticică pentru copii, are un subiect grav, ce se întâmplă cu timpul, cu hoţii de timp - cel mai frumos personaj, în afară de fetiţa Momo, este broasca ţestoasă Cassiopeea;
3.Eowyn Ivey, Copila de zăpadă - o vulpe roşcată însoţeşte, prin pădure, o fetiţă, până când fetiţa creşte şi îşi vede singură de viaţa ei sălbatică - domesticită, prin dragoste, copila de zăpadă dispare...

Grossman. Despre un lanţ al iubirilor niciodată desăvârşite, fiecare iubeşte pe cineva care, la rândul său, iubeşte, fără speranţă, pe altcineva - Ora îl iubeşte pe Ilan, dar este iubită de Avram, la rândul său, iubit de altă femeie. Începutul nu era promiţător, nici formatul - peste 600 de pagini! De altfel, cartea e atât de complexă ca temă, personaje şi tablou social încât se puteau naşte din aceeaşi materie alte câteva romane - prietenia pierdută şi regăsită, complicată de o poveste de dragoste şi un copil (Ofer) care nu va şti niciodată că tatăl său este Avram, nu Ilan. Relaţia dintre fraţi, mersul la război, experienţa traumatizantă a prizonieratului, "sălbăticirea" băieţilor, care pierd, cu timpul, sensibilitatea moştenită de la mamă, de la Ora.
Fiecare pagină devine, treptat, o experienţă în sine. Ora porneşte într-o călătorie oarbă, cu credinţa că, atâta timp cât nu va avea ştiri despre Ofer, fiul său va rămâne în viaţă - nimeni nu-i va putea aduce, la uşă, vestea că fiul ei a fost ucis pe câmpul de luptă. În această călătorie este însoţită de Avram, tatăl adevărat al lui Ofer (un secret bine ţinut), prietenul ei şi al lui Ilan (soţul), din adolescenţă. Cei doi nu s-au văzut de mulţi ani, iar Ora îi povesteşte necontenit (când nu povesteşte, scrie) lui Avram despre Ofer şi Adam, băieţii ei, despre familia lor, despre Ilan. Ora îi dă lui Avram un rucsac - hainele lui Ofer, fiul al cărui chip nu-l cunoaşte, sunt acolo, le va purta în această călătorie şi Ofer e mereu cu ei, pentru că vorbesc permanent despre el, ca să-l ţină în viaţă... Apoi se trag sertarele cu poveşti...

"Dar acum îl simţea, îl simţea pe Ofer aşa cum îl simţise în ziua aceea, în lift, îngrozit, înnebunit de frică, ceva se închidea peste el făcându-l prizonier, şi nu avea destul aer, iar Ora a sărit direct în picioare şi a mers către Avram, haide, a zis ea, hai să mergem, iar Avram nu înţelegea, tocmai se aşezaseră, însă nu a întrebat nimic, mai bine că nu a făcut-o, mult mai bine, ce-ar fi putut ea să-i răspundă?..."