marți, 27 august 2013

Muzeul inocenţei, Orhan Pamuk

Despre discreţie şi indiscreţie, virginitate şi căsătorie, prejudecăţi de castă socială, „obligaţia de a duce în Istanbul o viaţă europeană”, stările asociate iubirii: dependenţă, nelinişte, umilinţă, nefericire, euforie... Kemal reface, într-un fel, povestea tatălui său, captiv într-o căsătorie, dar îndrăgostit de altă femeie.

„Nimeni nu ştie, de fapt, că trăieşte cea mai fericită clipă a vieţii sale atunci când o trăieşte. Poate că unii oameni pot cugeta sau afirma cu sinceritate (şi adeseori), în anumite momente de euforie, că „acum” trăiesc acea clipă de aur a vieţii lor, dar, în ciuda acestui fapt, o parte a sufletului lor este convinsă că pe viitor vor trăi clipe şi mai frumoase, şi mai fericite. Nimeni nu şi-ar putea continua viaţa, mai cu seamă la tinereţe, gândind că, de la un anumit moment, lucrurile vor merge mai prost.”

-Fusun are 18 ani, este ruda (îndepărtată, săracă) a lui Kemal, 30 de ani, în pragul căsătoriei cu Sibel sorboneza. Kemal şi Fusun se întâlnesc la blocul Compasiunea, într-un Istanbul pitoresc. Kemal e atât de îndrăgostit de Fusun încât nu mai poate trăi fără ea. El o invită la Hilton, la logodna lui cu Sibel. Dar Kemal nu se mai căsătoreşte cu Sibel, îi e prea dor de Fusun, e bolnav din dragoste pentru ea. Ştiind că el se va însura cu Sibel, fata dispare şi revine, după un timp, în viaţa lui Kemal, deja căsătorită cu un scenarist cabotin, care vrea finanţare pentru un film. Fusun nu va ajunge actriţă de succes, aşa cum visează. Cei 2 bărbaţi din viaţa ei consideră că ea nu poate juca în filmele vulgare (pe care le văd, vara, la grădinile publice din cartierele mărginaşe), e nevoie de un film de artă. Kemal nu acceptă, gelos, că ea s-ar putea săruta în vreun film cu vreun actor de duzină. Kemal se mută practic în familia lui Fusun, aseară de seară, îngrozit de faptul că va trebui, la sfârşitul a câteva ore de schimbat priviri cu Fusun, să plece. Când pleacă, Kemal ia cu el, pe furiş, un obiect atins de Fusun. Aşa dispar un cercel (pierdut de Fusun în apartamentul din blocul Compasiunea şi găsit, la ceva vreme de Kemal), solniţe, furculiţe, nişte căţei-bibelou, un ruj, un parfum şi chiar o răzătoare de gutui. În apartamentul din blocul Compasiunea Kemal reface, prin obiecte, clipele petrecute cu Fusun. În fond, un roman proustian. Abia divorţată, gata, în sfârşit, după 8 ani irosiţi, de o căsătorie cu Kemal, Fusun moare într-un accident de maşină, Kemal supravieţuieşte şi face din Muzeul inocenţei, muzeul iubirii lui pentru Fusun, unicul scop al vieţii sale. Se pregătise, oricum, atâţia ani, rătăcind printre lucrurile ei, să o iubească în absenţă.

- „Lucram toată ziua la birou, apoi în pauza de prânz, mă duceam la blocul Compasiunea şi, întinzându-mă în patul unde stătusem alături de Fusun, strângeam în braţe lucrurile care-i aparţinuseră odinioară, încercând să fiu fericit, după care reveneam la birou, fie mă urcam în maşină şi rătăceam la întâmplare pe străzile Istanbulului, în speranţa că aveam s-o întâlnesc.”


-„Urma s-o cer în căsătorie. Am privit către bărbatul pe care Fusun îl numea soţul ei de parcă nu m-aş fi uitat la o persoană în carne şi oase, ci la o amintire pe care nu reuşeam s-o desluşesc pe de-a-ntregul”; „singura mângâiere era să pot sta în faţa ei şi s-o pot contempla pe săturate, ca pe un tablou”. Lipsă de sincronizare. Prea devreme sau prea târziu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu