Nedreapta notă de 10

Cred că pot înţelege, în anumite limite, dorinţa unor tineri de a obţine, cu tot dinadinsul, indiferent dacă merită sau nu, nota 10. Dar mi se pare atât de nedrept să ai asemenea obsesii la o vârstă la care ar trebui să înţelegi că nu nota în sine contează, ci drumul făcut pentru a ajunge la ea. Cred că, în mare măsură, este vina părinţilor care îşi încurajează odraslele de mici să fie cei mai buni, no matter what. Şi ce obţinem?! Nişte tineri frustraţi, care-şi irosesc energia şi emoţiile aşteptând, cu sufletul la gură, să primească unica notă pe care o consideră acceptabilă. Le spun mereu elevilor mei că şi 2 e o notă grozavă, seamănă cu o lebădă, are graţie şi, dacă te-ai "învrednicit" de ea, cu siguranţă ai făcut ceva ieşit din comun. 3 e o jumătate de măcinic, iar 4 completează o masă de sufragerie... 1 e o notă drastică, îl primeşte cine e prins copiind. Ce să mai spun de restul notelor, alcătuiesc, toate, o partitură interesantă pe care orice elev ar trebui să o acceseze cu detaşare, cu înţelegerea propriilor greşeli, acceptând critica (dacă e dreaptă, dar şi dacă e nedreaptă) ca pe un gest de normalitate. De unde această sminteală a notei absolute?! Recunosc că, din pricina reacţiilor ieşite din comun, am început să evit notele foarte mici şi mă bucur că predau o disciplină care-mi îngăduie să fiu tolerantă, uneori prea din calea-afară...