vineri, 9 decembrie 2011

Sunt o fetiță cu o mie de riduri, zice nora, blogstoryul

Am ieșit afară ca s-o primim, scările erau reci, n-ar fi putut să le urce singură sau, mai bine zis, în singurătate, era soare de dimineață, iar eu (și după mine o trupă întreagă, copiii mei, cu lumina scrisă pe fețișoare) m-am îndreptat călduros spre ea, cu un zîmbet mare de tot, ne-a întors zîmbetul înmiit și mi-a întins mîna, mie prima. Catifea neagră, bluză subțirică și pantaloni lejeri, franțuzești, păr alb, pînă la umăr, elegantă, dar fără o pălărie ca cea din fotografiile clasice (de pe coperte) și fără bijuterii, și totuși atît de elegantă, la 81 de ani, pe care-i mărturisește din prima, fără să le dea vreo semnificație, cu o voce albă (timbru puternic, ușor răgușit, uțor teatrală), ca și cum ar mai avea vreo 81 înainte. Eu nu aș fi îndrăznit s-o ating, de teamă să nu se frîngă, are ceva de ființă eterică, ființă de aer, deși e deșirată, nemțoaică în registrul franțuzesc. A fost primită cu aplauze, un amfiteatru întreg (cred foarte mulți știau exact de ce veniseră acolo, cine e Nora, ce a scris) și, de deasupra orhideelor, ne-a spus că nimeni nu a mai primit-o așa, s-a închinat și s-a înclinat, cu modestie, ușor stânjenită, ”mă simt ca o divă”, apoi ne-a spus că a vrut să fie actriță, Beligan n-a fost de acord, că nu avea dicție bună, ”parcă el are”! Aștepta întrebări, ”am trăit o istorie lungă, și una literară, și una reală”.

Evocarea profesorilor din facultate, mai ales a lui Călinescu (și Vianu), în amfiteatrul atît de plin încît a stat de multe ori ”cu burta în stinghia catedrei, atît de aproape, uneori simțindu-i respirația”. Pe la 30 de ani a început să scrie, nu putea suporta prozodia clasică - primele încercări poetice la Sibiu (mama, balerină, tatăl cîntînd alături la vioară), M.R.Paraschivescu i-a fost mentor, lui îi trimitea manuscrisele să-i spună dacă e bine, uneori nu era, se roagă azi pentru sufletul lui...

Poezia e o femeie capricioasă, cînd nu-i mai place poetul, pleacă. Cineva o întreabă dacă a tradus din suedeză, nu, nu, vrea să îndrepte lucrurile, ea nu știe foarte bine decît germană și bine franceză, cea mai frumoasă limbă, suedeză și norvegiană nicio boabă, așa s-a înțeles cînd a făcut traducerea lui Hamsun și a lui Ibsen din germană (era interzisă, i s-a făcut milă cuiva de ea și i-a dat treaba asta, la editură), însă - lumea nu a știut cum stăteau lucrurile și ”i-a crescut cota”. Cum a reacționat cînd a aflat că fiul ei vrea să fie balerin? A fost în extaz,  a fost mîndră și fericită, chestie de familie, ceilalți nu prea au înțeles cum vine asta, un bărbat la balet... despre soțul ei, un poet despre care crede că era mai bun decît ea, dar mai liniștit, mai modest (și mai modest!), mai puțin norocos, a murit la 59 de ani, l-a iubit, spune asta cu voce tare, ca și cum ar spune bună ziua, acum o să-i publice ea poeziile, dar vrea să scrie multe despre el, despre cum l-a cunoscut ea, pe dinăuntru...

Istoria unei cărți de poezie, erau împreună acasă, se uitau la un film american despre periferia umană, și pe ecran apare brusc imaginea unui cerșetor, Sam, un negru bătrîn și urît, trist, vai mama lui, un om fără rost pe lume. Lui Sam îi zîmbește, fără motiv, o trecătoare necunoscută, o fată foarte frumoasă, și Sam se luminează și el sub zîmbetul ei și parcă se schimbă pe interior, devine alt Sam. ”Mi-am dat seama că în carte Sam semăna cu soțul meu, eu eram Minodora, o stuardesă ușor luată de minți, alt personaj semăna cu băiatul meu!” Cocoașa lui Sam este povara purtată de toți, acel ceva care, oricît de frumoși și de buni am fi, ne subminează încrederea în noi..., dar un om frumos care-ți zîmbește, fără să te cunoască, aduce cu el un miracol... Cum e cu inspirația care nu vine cînd vrei tu, ”cuțu-cuțu”? Era în tramvai, spre Titan, și doi tineri în salopete de muncitori (veneau de la Uzinele 23 August, nu-și mai amintește cum se numește fabrica acum...), și unul zice: ”Măi Nicule, ce zici tu, știe viespea că atunci cînd înțeapă o să și moară?” ”Cred că știe, măi, cred că vrea să se apere...”. Acasă și-a notat asta, i s-a părut foarte profund, și a scris ceva despre inelul șarpelui care închide un cerc, azi nu-i mai place versul ei, în fine, alteori scrie despre ce a visat, scrie criptic, se trezește pe buze cu niște cuvinte care, pe loc, i se par geniale, ulterior, mai puțin...

Marina, îi scrie unei fete pe o carte (fiecare a primit un mesaj personalizat, inclusiv eu, ne scana, pur si simplu, înainte, și ce forță are în privire!), ”cînd îți aud numele și cînd mă uit la părul tău îmi aduc aminte de mare, de ce nu ai părul albastru?” Scena e plină de copii care așteaptă răbdători căteva rînduri, mereu altele, o metaforă în dar, Nora scrie pe îndelete, uneia că e cea mai înaltă, altuia că e un muschetar sau un erou de epopee, o să se vadă ce e, la un moment dat. Clar e că i-a cucerit, sunt sub puterea ei, mielușei-mielușei, și pleacă, la capătul unei întâlniri de 3 ore și ceva (neîntrerupte), transfigurați, ”nu credeam că va fi chiar așa!”...

14 comentarii:

  1. Am vorbit despre Agayaveteranyi, despre cum a tradus cărțile ei, știa multe despre autoare, că a fost analfabetă până pe la 15 ani (școala ne fură din creativitate), cînd cele 2 surori ale familiei de circari (mama româncă, tata ungur)au fost abandonate într-un fel de azil, în Elveția, despre povestea copilului din mămăligă, apoi despre cum a ajuns Aglaya să scrie pentru un fel de reprezentații, stand-up, ceva de genul ăsta, texte absurde, în stilul ei. Știam de o ediție Secolul XX, de la Gabi P. (mulțumesc, Gabi, mulțumesc), dedicat Elveției, apăreau acolo poeme ale Aglayei, ”eu le-am tradus!” O compar cu Nina Berberova, îmi spune că nu o cunoaște, dar e uimită că rusoaica scria bine (de fapt, debuta) la 80 de ani, simt că am făcut-o fericită, ”extraordinar, ce-mi spuneți!”

    O întreabă L. cum de poate să scrie fiecăruia ceva diferit, ”e ceva de care mă mir și eu, de la un timp scriu foarte ușor, pun mîna pe creion și el scrie aproape singur, probabil e de vină singurătatea mea, deseori absolută...”, ”nici nu-mi dau seama cînd trece timpul, cred că de asta am și amețeli sau o fi tensiunea?! oricum, creierul e și el o parte a trupului, probabil se uzează și el”, ”eu nu fac nimic altceva, doar scriu, e singura mea plăcere, vă dați seama, la vîrsta mea, nu mai am voie să fumez, nu am voie să beau, nu pot să mai iubesc, scrisul e singura mea mare plăcere”, spune lucrurile astea zîmbind, fără tristețe, cu un fel de desprindere de lume...

    Despre câinii noștri, o colegă îi înșiră, câinii de la piață, cei de la Casa Armatei, cam așa, iar Nora spune că acești câini par actori de teatru, așa cum îi înșirăm noi, ăia de la Nottara, ăia de la Țăndărică...

    Despre Călinescu, nu-și lăsa studenții să-și noteze nimic, dacă o făceau, primeau niște creioane ascuțite în față.

    Un copil o întreabă, lipsă de tact, dacă mai are planuri de viitor, iar ea răspunde cu drăgălășenie, rîzînd de franchețea inconștientă și impertinentă, că da, are planuri, toată lumea vie are, altfel încetezi să mai exiști, ea mai are de terminat 2 cărți de poezie, sunt aproape gata, în sertare, apoi scrie pe blog...

    Îi prezentăm lumea noastră, e bucuroasă și aproape țopăie într-un picior, ca o fetiță. Cînd vorbim, ne ascultă cu atenție, pe fiecare, ne cântărește cuvintele, apoi se gândește la ele cu voce tare și, vorbind, reușește să ne uimească fie prin ton, fie prin metafora care-i este, mereu, la îndemână.

    La plecare ne îmbrățișează ca pe prieteni, ne sărută pe obraji, iar noi îi spunem că e mereu bine-venită la noi, deși știm că, probabil, nu va mai veni vreodată... așa sunt, de obicei, în viață, întâlnirile astea, nici nu e nevoie să se repete, sunt atât de intense că sunt suficiente pentru totdeauna, oricât ține totdeauna ăsta.

    RăspundețiȘtergere
  2. Mie mi-a scris așa: ”pentru mici și pentru mari, cuceritoare prin înțelegere și căldură umană” - aflase că am și gimnaziu și clase de liceu; pentru L., care vorbește despre pasiunea ei pentru mate - oscilînd între precizie și imprecizie, între veghe și vis... ne scana...

    RăspundețiȘtergere
  3. Daria a cîștigat un concurs Smartie, adică 100 de puncte și un premiu I - a avut de colorat niște pătrate mici, fără să depășească linia conturului, să recunoască o poveste, să facă un puzzle mic, să spună de ce e veselă o femeie într-o poză...


    Cînd avea mai puțin de un an, abia ce mergea în picioare, am fost la tanti D. și acolo copiii se jucau cu un trenuleț. Daria nu reușea să pună mîna pe el și întindea, jinduind, mînuța în aer, strângând palma, ca și cum ar fi apucat jucăria. Mama i-a luat și ei, de la librărie, un trenuleț asemănător - eu mă cam temeam să nu bage în gură vreo piesă, dar nu, s-au jucat amîndouă pe îndelete, în bucătărie, unde erau întinse tot felul de linii de cale ferată... La asta mă gândeam, citind un articol frumos despre jucării (și trenulețe) -

    ”Copiii din anii ’50, ’60, ’70 şi ’80 au avut o varietate limitată de jucării. Erau unele comune fiecărei generaţii şi chiar şi astăzi mai dau naştere unor conversaţii de genul: „Tu ai avut avion Tarom?“, „Da, dar tu, ai avut maşină teleghidată cu fir, dintr-aia verde, americană, decapotabilă? Dar autocar ONT?“ Spune-mi ce jucării ai avut ca să-ţi spun cînd te-ai născut.”

    ”Am păstrat mult timp trenuleţul şi mă mai jucam cu el şi cînd începusem să am iubite. Uneia, în semn de mare preţuire, chiar i-am arătat cum merge. Venită la mine în vizită, a trebuit să asiste la montarea şinelor, ce nu era chiar treabă simplă, apoi am stins lumina, să vedem beculeţul aprins al cantonului şi liniile lucind în faţa farurilor locomotivei care rula cu viteză, ţăcănind peste îmbinări şi macazuri. Fata a rezistat cu stoicism demonstraţiei, dar nu ştiu ce impresie şi-o fi făcut atunci despre mine. Încă nu aflasem că hobby-urile băieţilor nu sînt neapărat şi cea mai mare bucurie a fetelor.”

    Frumos, nu?!

    RăspundețiȘtergere
  4. - cică să citești cu buricele degetelor;
    - locul unde se află cărțile pare să citească în locul nostru;
    - cărțile au, aparent, o suprafață limitată, de fapt, dincolo de ele este o bucată de infinit, cam la fel cum se întâmplă și cu marea sau cu cerul, pe care le percepi ca suprafețe, fără să le cunoști profunzimea;
    - ce să faci cu o bucată de liniște care ar putea să umple golul nisipos din ziua/viața ta... (de la Irina Petraș citire)

    RăspundețiȘtergere
  5. Zinc împotriva atacurilor de panică și argint coloidal pentru tot felul... ca să verifici, oana.

    În rest, prind la tv un psiholog care vorbeste despre armonie - echilibrul vine dinăuntru, nu trebuie să depinzi de alte persoane, lucruri (să nu-ți condiționezi fericirea de alții), cînd aștepți recunoștință, ți se pare că nu ți se dă îndeajuns, atunci stima de sine e redusă;
    apoi, ceva despre faptul că nu ești niciodată-niciodată singur, Dumnezeu e cu tine, că trebuie să te ierți pe tine (pentru faptele, gândurile, greșelile față de propriul trup!), să-i ierți pe cei care ți-au făcut rău (aș zice că asta îmi iese, din cînd în cînd), să scapi de frică și de vinovăție, adică de ceea ce generează trăiri negative, să descoperi că, dăruind, vei primi înapoi... (și asta știu, ce drăguț, uneori mi s-a întors exact ceea ce am dat, cred că e un principiu general valabil, ai ceea ce oferi).

    Se spune că ne trec prin minte 50 000 de gânduri pe zi, e nevoie, prin urmare, de o prindere a lor într-o matcă, altfel, în tot hățișul, nu mai ajunge la noi inspirația divină...

    RăspundețiȘtergere
  6. Zuzu o să fie, la serbare, un fulgușor de nea, unul dintre cei 8. I se cumpără rochiță, C. îi pune chestii în plus, sclipici, beteală, să fie mai aproape de ceea ce se cere, abia aștept să o văd. A învățat imediat versurile, G. se supără un pic că d-na edu nu vede cît e isteață și nu a pus-o prezentatoare! G., nu-i nimic, știm noi și e grozav!

    RăspundețiȘtergere
  7. Zuzu la serbare. E în rochiţă albă, de atlaz, ca mai toate fetiţele. Are beteală, albastră şi argintie, sclipici şi blăniţă albă, ca de iepuraş (pe care descoperă, la un moment dat, ajutată de un coleg/mag/an nou că poate să o ciupească) guleraş şi la mâneci. În general, iese în evidenţă. Stă jos când ceilalţi se ridică de pe scăunel – şi invers. Li se spune să aşeze beteala de majorete şi sorcova sub scăunel, ea o mai scoate o dată, să o compare cu altele. Îşi ridică fustiţa mai tot timpul, agitând faldurile, îi place mişcarea asta. La un moment dat, îi spune doamnei că „s-a terminat un număr”. Spectacolul e, de fapt, dublu, în faţă, la microfon, unde băieţeii/magi şi oameni de zăpadă se chinuie cu poeziile, şi în spatele microfonului, la scăunele, unde se poartă alte discuţii. La dans, e singura fără chestiile alea fâşâitoare (pampoanele de majorete), iese din dans, se duce să se uite sub scăunel, îi spune, disperată doamnei că nu mai are pampoane… se găsesc nişte pampoane extra… În general, e cam la fel de agitată/vioaie/veselă ca ceilalţi copilaşi, se simte bine. Are un rolişor, vreo 6 versuri, mult sub potenţialul ei, apreciem noi. Dimpotrivă, rol mai însemnat, adică Iarna, prezentare, primesc alţi copilaşi fără dicţie şi mult mai puţin descurcăreţi. Când îi vine rândul, la fulguşori, spune poezia ireproşabil, tare, clar, pe îndelete, cu intonaţie. Ceva despre cum se cade prin nămeţi, nu m-am putut concentra la versuri! Suntem foarte mândri şi strig cu C. odată: „Bravo, Bravo!” La sfârşit, mă ia în braţe (până la momentul acesta nu mă băgase în seamă) şi mă întreabă extrem de preocupată: „Unde a plecat Moşu’, cu renii?” Cadoul pentru ea e primul în sacul Moşului. Are fundă şi hârtie verde, îl recunosc imediat, că G. l-a pregătit la noi acasă. I se strigă numele, e puţin dezorientată, de fapt, îl priveşte foarte atent pe Moş, nu se sperie, e doar foarte curioasă. Aşa se face că o iertăm, la sfârşit de seară, pe dna că nu i-a dat rol principal. Cel puţin a primit prima cadoul, şi nu e puţin lucru, mai ales că Moşul are costumul pe care mama i l-a dat lui G., să-l ţină acolo, că o să-i trebuiască. Într-un fel, e şi mama cu noi… aşa se aranjează lucrurile astea…

    RăspundețiȘtergere
  8. Uite ce brad am eu! îi spun, "N-are stea", vede Zuzu din prima, "Şi ce nu mai are?" întreb eu, la derută, "N-are suport!". Se lămureşte că ăsta e altfel de pom de Crăciun, adică e ok şi aşa (şi chiar e spectaculos, mi-a adus multă bucurie, îl am de la C.T., ştiu oamenii ăştia să facă nişte daruri de te lasă cu gura căscată). Apoi, trecem la ce a lăsat Moşu': câte puţin fiecăruia, ei, nişte cărticele, un pix fluffy, un clopoţel şi nişte bomboane de pom (pe care le înhaţă instantaneu). Inspectează camerele, ce e nou, şi când vede ceva interesant mă întreabă "Mi-hai-la, asta e de la Moşu' pentru mine?" Ne desenează pe fiecare, face linii şi cercuri cu destulă fermitate, dar figurile sunt, practic, la fel, diferă doar dimensiunea, adică D. e cel mai mic cerculeţ, iar eu sunt cerculeţul cel mai mare! Face inventarul pisicilor şi o ceartă pe Cârcea "cea obraznică", pe bună dreptate, căci, scăpată în bucătărie, face şi ea sărbvătorile ca lumea, înfulecând de pe masă, direct din farfurie, nişte cârnaţi... pisică descurcăreaţă.

    RăspundețiȘtergere
  9. Darul unei zile, Ana gavalda, despre iubirea dintre frați, îngustimea unei cumnate egoiste și înțepate, totuși simpatică în țepoșenia ei ridicolă. Îmi place Simon, fratele mai mare, seamănă cu Găbicu, e un om bun, generos, cumpătat, cu o înțelepciune de om care dă exact măsura unui lucru. Și răbdător. E întrebat de surori cum de suportă o nevastă pisăloagă, care se autovictimizează permanent și are idei puține și fixe. Iar el le spune că acasă nu e chiar așa, că devine mai umană, doar de față cu ele, din gelozie și din dorința de a deține controlul, capătă un aer antipatic. G. e un tată minunat, D. e topită după el, fiindcă are vocea blândă și o tandrețe nesfârșită. Pe scăunel, la grădi, D. e un Găbicu mai mic. Îl recunosc, așa cum era pe vremuri...

    RăspundețiȘtergere
  10. Unul dintre filmele anului 2011, Melancholia, Lars von Trier. Nu despre melancolie, ci despre depresie… Despre sfârşitul lumii, care vine, de fapt, pentru fiecare în parte. Trecând peste angoasă, nici moartea nu te mai intimidează, „Nu mă sperie pe mine o planetă!” (care se îndreaptă spre Pământ, ameninţător). Imagini frumoase, metafizice, pajişti verzi, lângă un castel medieval, unde se ţine nunta, chiar în ziua unui posibil cataclism cosmic – valsul miresei, toasturi, mixate cu probleme de familie, nerezolvate, comportamente excentrice, atacuri de panică, frica de singurătate etc. Mâini fine în prim-plan, din vârful degetelor iese ceaţă.

    RăspundețiȘtergere
  11. Despre noblețe - i se spunea lui Coposu că X l-a trădat, așteptându-se, la schimb, o delațiune, iar el răspundea: ”Cred că e o greșeală”, ”Nu și-a dat seama că-mi face rău...” întorcea și obrazul celălalt fără să devină umil, dimpotrivă, păstrându-și demnitatea.

    La coafor, bagă capul pe ușă un copilaș și întreabă dacă e primită colinda; nu, bineînțeles. Apoi, d-na coafeză comentează simpatic: ”A venit și ieri și zicea numai portocală, portocală... ăsta era colindul!”

    G. apare cu Zuzu mai pe seară. Stăm în pat, între perne, facem concurs, ca la grădi, cântăm ”Dom, dom...”, zicem și sorcova, apoi trecem la ghicitori. Eu sunt doamna și întreb păpușile, urșii de pluș și pisoiul ei tigrat (spălat, vai de mama lui) ce e alb, are frunze și se folosește la sarmale. Zuzu răspunde imediat, cu mânuța pe sus, să o pun pe ea, nu vreo păpușă: ”Eu știu, eu știu: varza”! Ce e alb, sărat și se mănâncă cu roșii? Mă gândeam la brânză, dar ea îmi spune: sarea! Apoi își dă cu cremă și mă unge și pe mine pe păr...

    RăspundețiȘtergere
  12. Am citit o carte în doi ani, adică am început-o pe 31 decembrie şi am terminat-o pe 1 ianuarie. Multe metafore, multe descrieri teribile ale deşertului, o lume bogată, bogată, bogată, care pune un paradis la dispoziţie.

    Într-o secvenţă, înfloresc portocalii, toţi, într-o singură noapte de aprilie. Mirosul e atât de puternic încât Darrielle face alergie, i se umflă pleoapele, încearcă să-l schimbe măcinând cafea sau mirosind o cârpă îmbibată cu benzină. Ca să nu moară, străina e dusă la câţiva km depărtare, prin "tunelul gros al parfumului", până la un conac cu încăperi închise etanş. Din vazele ornamentale, pline de flori, se distinge "ventuza groasă de portocal", fata se obişnuise însă cu mireasma ei şi "îi zâmbi ca unui chip":

    -"Există un lucru care să-ţi placă până la capăt? o-ntrebase maică-sa când avea 10 ani, enervată că ea-şi abandona pasiunile mai repede decât alte progenituri. Răspunsese fără să se încurce: parfumul. Pe atunci nu ştia că se poate muri din pomezi, din licorile-lipitori care îţi beau sufletul."

    - "Ea (Darrielle) visa că Sahara e un limb al rătăcitorilor, în care culorile se preling în jar. Intuia că acolo se duc toate dorinţele care nu se mai împlinesc şi scot sâmburi de diamant. Gândea că în deşert se va întâlni cu setea şi cu foamea, cu mirosul de pământ ud şi cu fluturii carnivori despre care auzise că zboară noaptea în jurul vracilor. Că se va întâlni cu inima ei, făcută din boabe rumene de cafea, şi cu miezul de pâine copt de Zaouf, cu tristeţile viitoare, încă adolescente, şi cu aţa mătăniilor de jad care fuseseră întâmplările netrăite."

    - "Ceea ce nu i se vindeca nici acum în minte era lumina după-amiezii, parcă dureroasă şi vie, o lumină de fiere şi chihlimbar, de cobalt şi iască."

    (D.Zeca, "Istoria romanţată a unui safari")

    Mă uit la trandafirii mei japonezi şi-mi dau seama că, deşi am crezut că doar cei mici, puii, au nevoie de atenţie specială, nu e aşa: şi cei mari sunt la fel de fragili. E ca la oameni.

    RăspundețiȘtergere
  13. "Au venit şi la tine pocniturile, Mi-hai-la?" Mă întreabă Zuzu la telefon, imediat după miezul nopţii, după ce-mi mai spune "sănătate" şi "La mulţi ani".

    Au venit, cum să nu, dar a mai venit şi un câine, care nu-i al meau - G.P. se amuză şi-mi scrie şi ea de un câine care stătea cocoţat pe gard, ca pe graniţă, dar nu trecea în teritoriul vecin. Asta-i o poveste din anul trecut, sper din toată inima să nu mai fie de actualitate.

    Întâi am simţit un miros la intrare, urină de pisică am zis eu (şi m-am uitat urât la Cârcea, la cine altcineva). Sau întâi au fost înfruntările cu Miki, prin gard, credeam eu, toate când e întuneric, pe viaţă şi pe moarte, hămăituri teribile, zdrăngănit de fiare, ţambre scoase din cuie, cutii răsturnate. Am crezut că e vorba despre motani străini, deşi tămbălăul era fără precedent şi motani vizitatori mai fuseseră. Apoi am văzut o marcare de teritoriu pe stâlpul porţii, Miki fusese închis în ultimele seri şi iar m-am gândit că, uite, n-am văzut la timp, să spăl. În fine, într-o dimineaţă a trebuit să strâng şi o băleguţă, iar m-am gândit la pisici, cum le înfund eu cu mâncare... În timp ce aşteptam taxiul, nea Tilică iese să-mi spună că o să ducă la ţară căţelul, nu se mai poate cu el, sare gardul... Miki? întreb eu. Nu, al lor. Gardul? Care gard? Cel de aproape 2 metri?

    Partea bună e că am 2 câini în curte în timpul nopţii. Partea proastă e că nu se agreează deloc. Când vine seara şi mai am de întins rufe, am început să mă uit bine în jur, să nu mă-ntâlnesc cu dihania!

    RăspundețiȘtergere
  14. D-na doctor dragă mie foarte îmi spune, la telefon, că nu poate distinge bine numele dacă nu le vede scrise, că are o problemă în a distinge corpuri fonetice... Descopăr şi eu, de la cartea D.Z., că nu ştiu bine ce e un:

    varan - mic crocodil, reptilă carnivoră
    sau
    (nasturi de) baga - caracpace de broască ţestoasă prelucrată pentru a se obţine piepteni, podoabe etc.
    sau
    tuareg - populaţie ce trăieşte în partea centrală a Africii
    sau
    mirt - arbust ornamental, peren, cu flori parfumate şi lemn preţios;

    şi câte altele. Îmi place cartea asta pentru chestii de felul ăsta:

    "vor dormi, în deşert, pe crusta de sare, ca să capete în somn memoria apei";
    "nu schimbau cuvinte, ci stări, temperaturi ale mâinilor";
    "pereţii de gresie se înroşeau la apus ca nişte plămâni invadaţi de sânge";
    "măslinele păreau lacrimi de onix şi de smarald, scufundate în sare, erau limpezi ca nişte irisuri prin care Africa stătea trează";
    "fiecare femeie îşi coase poveştle după cum se pricepe".

    La final de an, Oana, am iertat pe unii şi pe alţii. M-am simţit tare bine.

    RăspundețiȘtergere