dragii mei,
ieri nepotelul meu M a implinit 14 ani. stim toti cine e M:). cum te simti, l-am intrebat cu oaresce teama de tristeti adolescentine, si am primit un raspuns rotund si clar: happy. fara dubii, fara aaaaa, fara daca si parca.. asa or fi baietii? o fi varsta? si mi-am amintit petrecerea de 14 ani a mea..
nu mai stiu daca mi-am ales eu hainele, dar imi amintesc perfect combinatia: o bluza alba de profesoara cu vag iz comunist, o fusta lunga mov plisata cu o linie verticala de nasturei aurii aplicati si fara functie evidenta (in afara unei dubioase elegante?!) si pantofi de culoare alba cu toc mic. da, exact asa de oribil cum va imaginati.
si imi amintesc privirea fratelui meu, tatal lui M, care avea 24 de ani pe atunci si era adultul responsabil cu ordinea si decenta in petrecerea mea. o privire- amestec de mila, verguenza ajena (asta e o expresie spaniola care inglobeaza perfect expresia de multe cuvinte in romaneste: mi-e rusine de rusine ta, chiar daca tu nu iti dai seama ca ar trebui sa iti fie rusine..), putina mandrie ca uite cum a crescut sora-mea.. si eu in fata lui ca la examen, asteptand verdictul. stau si gandesc cu mintea de acum si cred ca a existat multa noblete si tandrete in decenta fraza:" iti sta bine ma Onule.." si cam 3 secunde mai tarziu, adaggio: " dar ai o fata asa de copil..." .
imi e asa de drag de el atunci, cum sa imi spuna ca cu fata mea rotunda nu se potrivea fusta lunga mov, ca la 14 ani nu esti nici aici nici acolo, esti un Om in devenire, " site under construction" ..
oare eu cea de acum sunt cum isi imagina el acum 17 ani?
PS bine inteles ca citesc comentariile!! draga mea, cateodata deschid blogul doar ca sa citesc ce ai mai scris TU!!!
Ce ma bucur ca citesti! Altfel e ca si cum ai sta, ca Proust, spre finalul vietii (din pricina nenumaratelor sale idiosincrazii) intr-o incapare captusita cu pluta - se spune ca mergea sa admire florile din parcuri intr-o masina inchisa etans si se uita prin geam la culori, incercind sa perceapa si mireasma, cu un efort teribil de concentrare, tradus, pentru ceilalti, necunoscatorii, intr-o atitudine de tip abulic, de tip inertie! Ma rog, digresiuni de profa de literatura. Da, Mufla a implinit 14 ani, sa fie norocos si sa-i mearga toate dupa plac! Comic a fost ca eu am uitat de ziua lui, de altfel, nici nu prea stiu, in general, cum e cu data din calendar (mi se pare esential doar ca timpul fuge si mai tresar doar cind aud despre facilitatile de tot felul acordate celor de pina in 35, ups, am depasit..., mintea mea insa e pe la 15? 18? 25?...experimentul proustian despre timpul elastic functioneaza perfect cu mine, eu ma duc, back and forth, cu mare usurinta!) si l-am sunat, sa facem un test, ca de obicei, vinerea... si ei erau la PARTY! Cu tot tacimul, erau multi si fericiti... Wow! Jenant pentru mine, pe ce lume traiesc?! Cit despre petrecerea de pe vremea noastra, n-a existat nicio petrecere, ca nu se obisnuia sau cam asa... tin minte ca ne-a dus tata sa ne faca buletin si acasa mama a exersat cu noi semnatura, trebuia sa semnam in buletin si, cum buletinul se schimba la 120 ani, urma sa avem pentru mult timp genul acela de hieroglife in pagini oficiale, dovada irefutabila (n-am gasit alt cuvint!) a faptului ca nu ne descurcam grozav la partea de caligrafie. Scris stingaci, cocosat, inceput pe niste culmi, terminat in niste vai, in niste caractere meschine, chircite. Eforturile mamei au dat roade si ne-am facut cite o semnatura pe cinste! La scoala ni s-a tinut un discurs, asa la toata clasa, ca mai toti facusem 14, despre responsabilitatile pe care ni le incumba aceasta varsta.
RăspundețiȘtergereDe la Creanga, era sa uit de o fraza sugubeata - cind povesteste despre cum raspundea Trasnea la lectie, cind era ascultat, povestea cu gramatica: cu o voce ca vai de lume, ca cea a "milogilor de la capul podului"! Ce plastic stie sa fie Creanga, nu sunt altii ca el, hotarat lucru!
Mai jos este o adresa unui blog care-mi place foarte mult. Un ziarist, care mai face si selectia unor articole straine impresionante. M-a coplesit Letting go, nu doar subiectul, ci si felul in care este scris, fara final, oricum previzibil, genul de scriitura care te face sa speri, desi nu e cazul - mori de vint, mori de vint... donquijotesc.
http://www.ascrie.org/
Aseara emisiune la Tv cu Plesu si Liiceanu, un fel de taifas filosofic pe tema sperantei (curaj, incredere, rabdare). La intrebarea "Ce faci in fata unui om disperat? Cum il ajuti?", raspunde Plesu: in primul rind, nu-i tii discursuri, o lectie de morala este absolut inutila si omul are, oricum, dreptul sau la disperare. Apoi, remediile: 1.incerci sa faci ceva concret pentru el, daca se poate, in liniste 2.incerci sa fortezi iesirea din "aici" (propria inchisoare de ganduri, capcana in care te prinde disperarea), intr-un "dincolo", care este, de cele mai multe ori, credinta 3.il imbratisezi, ca sa-i arati ca nu e singur in disperarea sa pe lume! In fine, data viitoare m-am gandit sa-mi iau notite, oricum citatele sunt savante, preluari din textele sfinte si din cartile de filosofie. De pilda, iti scriu tie, ca sa nu uit, solutia stoica, la ultimii greci, sa nu speri nimic, ca sa nu fii dezamagit. O spune si Eminescu in Glossa ("Nu spera si nu ai teama/ Ce e val ca valul trece/ De te/ndeamna, de te cheama,/ Tu ramai la toate rece...") Apoi, despre speranta care este iluzie, adica minciuna de sine... Au umor oamenii: ce poti sa-i spui unui om care spera sa ajunga la Dorohoi, desi nu are cu ce sa calatoreasca pina acolo. Plesu zice: sa mearga la Tecuci! In fine, speranta trebuie sa fie legata de o probabilitate, de o posibilitate, doar ca, in plan laic, in demersul acesta omul e singur, doar el merge in directia dezirabilului. In plan religios, omul e ajutat, caci obiectul sperantei vine si el spre om - intunericul mistic fiind unul activ, care se simte, se aude, raspunde la chemari...
RăspundețiȘtergereCam asta, la scoala am facut medii, o parte, iar copiii au apreciat fragmentul despre batiste, din Herta Muller, mi-au spus ca le-a placut si ca se recunosc si ei in povestea asta, desi s-au inventat servatele de unica folosinta. Hai sa dam mana cu mana...
Reclamatii neobisnuite, de la teveu (scriu si eu asa cum am vazut pe bloguri!). O femeie se plange autoritatilor ca flacara aragazului este prea puternica si ii arde mancarea. Un barbat din Arges (de ce din Arges?) se plange ca gheata patinuarului din oras aluneca prea tare. Un altul, bolnav de diabet (numai?!) a sunat la salvare de 17. 000 de ori intr-un an, zilnic, macar de 10 ori, convins ca are nevoie de ajutor, dar, cind e dus la spital, refuza spitalizarea. In fine, tot o femeie se plange celor indrituiti sa rezolve ciudateniile ca ingerul de pe crucea din cimitir este prea trist! O, tara trista, plina de umor (Bacovia este responsabil de versul acesta, poezia se numeste Cu voi)! Ma gindesc cum se simtea caragiale, in gara la Buzau, notand in carnetel toate minunile pe care le auzea la berarie... eu nu am carnetel, am blogul tau mai la indemana, cum vezi, am ajuns sa scriu mai mult ca tine... ha ha ha . Mi s-a terminat risul, ma duc la scoala.
RăspundețiȘtergere"patinoar", sorry. Se zice ca, atunci cind incerci sa tai greseala, nu faci decit sa o scoti si mai tare in evidenta, ca mine. Dar nu pot lasa asa lucrurile...
RăspundețiȘtergereLuam vacanta si am cautat special o poezioara pentru copii, sa le placa. Uite ce am gasit:
RăspundețiȘtergereOrice le-ai spune
florilor scunde
nici, baremi, una
nu-ţi va răspunde.
Singur balonul
de păpădie
are să-ţi spună:
Adio, adie...
(Serban Foarţă,
De vorbă cu florile)
Ce sa mai zic de titlu, cita duiosie, dar uita-te si mai sus, la florile "scunde", la "balonul de papadie" (care scapa turma florilor tacute, "nici una baremi, nu-ti va raspunde"!) si , in fine, nu in ultimul rind, la jocul de cuvinte din final: "adio, adie..." vintul, desigur si nu mai e clar ce se intampla, "adio" pentru ca e racoare sau "adio" pentru "adie" si pleaca si petalele (sau puful de papadie, "ecumenica floare", zice Blaga)in zarea larga... Interesant este felul acesta de asemanare, pe sunetele finale: adio/adie...
Iar cei de la a VII-a m-au rasplatit, la rindul lor, cu prezentarile de carti citite de ei - stiau de mai mult timp ca in ultima ora (in timp ce eu fac medii) ei vor prezenta, in fata clasei, ce au mai citit. Toata lumea gramada, cu cartuliile dupa ei. Si sa vezi titluri (eu nu mai razbesc sa le dau multe indicatii, au invatat sa-si caute singuri si le iese chestia asta destul de bine): Trei pe o bicileta si Trei intr-o barca - Jerome K. Jerome are un umor teribil, le place, si mie de altfel. Apoi, Fructele pasiunii si Micuta vinzatoare de proza, Daniel Pennac, ce sa zic, scene cam peste media lor de virsta, in fine, merge. Jules Verne pe toata linia la baieti si, tot la ei, un Moby Dick. Viata mea cu Mozart si Domnul Ibrahim... de un scriitor interesant, profesor de filosofie, Eric Emmanuel Schimmitt. Din Marquez, descoperit de ei, Despre dragoste si alti demoni. Nu-mi mai aduc aminte celelalte titluri ...nu i-am putut asculta pe toti, cei timizi au ramas la sfirsit, dar am spus ca am vazut ca si-au adus si ei cartile citite si ca asta conteaza mult pentru mine. Chestia e ca, inainte de ora, eu nu aveam niciun chef sa-i ascult, chiar uitasem ca urmeaza Lecturiada, eram concentrata sa nu gresesc la calcule, dar nu am avut incotro! Cam asa e cu cei mici, daca apuci sa spui ceva, apoi, aia e, nu mai ai cum sa dai inapoi. Si a fost frumos. Mi-a fost mila de o fetita careia ii iesea 9 oricum. M-a intrebat ce nota i-am pus la prezentare (reiesea ca trebuie sa pun note!), iar eu i-am raspuns: 10, bineinteles! (era adevarat, adaugasem 10 in rubrica) Sunt inca atat de naivi si de nepervertiti incat, pentru ea, conta nota asta de 10, desi nu schimba cu nimic media! Tinea, pur si simplu, la nota asta pentru care, probabil, se pregatise acasa. Of, vezi cum cei mici ne invata mereu cite ceva...
Sper sa va placa poezioara! Dar unde sunt povestile voastre?!