draga Miha, multumesc pentru papadii si batiste, am aflat ca si altii ca si mine deschid blogul ca sa vada ce mai scrii Tu.. asa ca deja ai un public care te asteapta. ma gandesc serios sa scrii direct pe blog nu doar comentarii. ce zici?
Oana draga, prefer sa raman la comentatori, din motive ce-mi raman si mie obscure (desigur, as fi putut sa am un blog al meu, ma simt insa mai bine gazduita "aici", la tine, daca ma accepti ca pina acum). Cred ca in cazul meu scrisul este o forma de terapie si, paradoxal, o fuga de real in real! L-am auzit pe Andrei Serban intr-un promo, la Tv Cultural, spunand despre sine ca, dindu-si seama, din cind in cind, ca si el are o viata, se intreaba oare cine e "acasa" la el. Si recurgea la o metafora zornaitoare - se simte ca o toba de tinichea, care face zgomot pentru ca reactioneaza la ce e in jur. Ramane intrebarea: "Dar inauntru cine e?" Cam asta despre scris.
Mai e ceva, am gasit in Lettre, la o simpla rasfoire, un fragment care mi-a placut si m-am gindit sa-l notez, pentru copiii mei de la scoala care tin jurnalul orei de romana - cam cu chiu, cam cu vai, desi le spun ca e o forma de exersare a limbii, un feed-back pentru mine si, pentru fiecare, un mod de explorare a uitarii recente (in fond, cine se mai gandeste azi la ce a fost ieri, nu avem nici timp, nici dispozitie, desi e interesant...). Uite fraza: "Cei care tin un jurnal stiu ca exista bucati de viata pierdute in amintire pe care scrisul le resusciteaza, totusi, cu o claritate care seamana foarte mult cu viata." Autorul acestor rinduri este Hector Abad, un nume care nu mi-a spus nimic pina de curind. Azi am revenit asupra articolului, de care ma indepartasem de altfel din pricina unei fotografii incredibile, pe care nu ma asteptam sa o gasesc in paginile pe care le citesc eu, ma feresc de socuri, fie ele si culturale.
Cum mi se intampla de obicei, citesc la intamplare, ignorind paratextul - n-am vazut deasupra articolului precizarea "Pagini autobiografice", in plus, gasesti fotografia-soc abia dupa ce dai pagina, iar eu apucasem sa citesc (si sa-mi placa) o poveste consemnata de Hecotr Abad intr-un jurnal, despre cum, intr-o seara de august, in timp ce isi imbratisa tatal ucis in strada si mama lui ii scotea verigheta din deget, el l-a cautat in buzunare si a dat peste o foaie, deja patata de singe, pe care tatal sau copiase niste versuri. Desi nu se preciza autorul poemului, tinarul scriitor le atribuie imediat, instinctiv, lui Borges. De aici a inceput nelinistea mea de cititoare, mi-am dat seama brusc ca ceea ce citesc nu e fictiune, ca lucrurile astea chiar s-au intamplat. Era ceva cald, emotionant, care dadea efectul de real in scrisul acestui Hector Abad, prea parea totul adevarat. Si asa si era! M-am uitat de mai multe ori pe textul destul de mare, neparcurs inca integral, am recitit prima parte, cea cu jurnalul, am citit ce scrie dedesubt, sub poza din josul paginii a doua - no doubt,o fotografie facuta cine stie de cine chiar la momentul asasinarii tatalui acestui ziarist si scriitor columbian, doctorul Abad, in august 1987. Cineva a fotografiat trupul intins strimb pe un trotuar, cu fata acoperita de o batista patrunsa de singe (poza e totusi alb-negru). Alaturi se vad rudele, o femeie, un barbat mai tinar care ii tine in friu, cu o imbratisare puternica, disperarea si Hector Abad insusi, foarte tinar, purtind ochelari cu rame rotunde, stind foarte aproape de trupul tatalui, jos, pe asfalt, cu genunchii la gura, surprins din profil, uitindu-se in gol, cu o expresie de tristete si neputinta. Bun, asta a fost primul soc. Omul scria despre ceea ce traise, iar jurnalul fusese atunci un refugiu, cine stie, o incercare de a-si tine tatal aproape...
Constat ca facturile, o parte din ele, continua sa vina pe numele mamei, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat...
Sa-ti spun mai departe, povestea cu "El olvido que seremos" (tradus "Uitarea ce-o sa fim curind"), primul vers din poemul apocrif găsit de Hector Abad în buzunarul tatălui său. Versurile apar şi pe piatra de mormânt a doctorului Abad, semnate J.L.B. Apoi, abia după 20 de ani, reîncepe căutarea dovezilor că Borges e autorul poeziei. Urmează o epopee întreagă - mai intâi, contactarea soţiei lui Borges, care neagă autenticitatea versurilor, confruntul cu criticii şi specialiştii în opera lui Borges, cu toţii, sceptici. Caraghios este felul în care se duc negocierile. Când Hector Abad susţine că e Borges, ei spun ceva de genul: Borges n-ar fi putut să scrie "Râu neoprit ce malurile scurmă", e o parodie grosolană, sau Borges n-ar fi putut să scrie niciodată "Scriptura e cruntă", "e prea banal!"... Urmează întâlnirea cu un poet ciudat, care spune, la rândul său, complicând lucrurile, că el e autorul, apoi se răzgândeşte, contruieşte şi o istorie doar pe jumătate adevărata, în fine, furnizează câteva nume pe care Hector Abad le pune cap la cap şi reuşeşte să dea de Jaime Correas, cel care publicase prima data poemul, laolalta cu alte 4, intr-o revistă obscură, care, culmea, susţinea "abolirea autorului". Editorii credeau cu tărie ca literatura nu trebuie să aibă un autor, asa că toate materialele apăreau anonime. Excepţie au făcut poemele lui Borges, despre care se ştie, în sfârşit, că sunt ale lui Borges, deşi soţia acestuia tot nu le recunoaşte. Totul despre destinul operei, despre relaţia cititorului cu autorul şi cu specialiştii, dar mai ales despre căutarea dovezilor, pe aceste mişcătoare nisipuri ale vieţii literare. Şi nu e tot...
Ar mai fi ceva despre felul în care memoria alterează trecutul, operând mici modificări, printr-un detaliu schimbat. De pildă, Hector Abad află că poemul fusese dăruit de Borges unui pictor, care, la rândul său, îi făcuse nişte desene. Franca Beer, soţia pictorului venise, a doua zi, singură, să ia poemele, dintr-un sertar, au făcut mai multe copii şi a plecat. Jean-Dominique Rey, şi el de faţă la întâlnirea artiştilor, pretinde, că lui i s-au dat poemele din sertar, nu Francăi Beer! Amândoi ţin jurnal, şi francezul, şi italianca. Hector Abad le confruntă şi ajunge la concluzia că Franca făcea nişte confuzii, între o primă vizită la Borges, prin 1979, şi o a doua, din 29 septembrie 1985, data e notată sub un desen (portretul lui Borges, ultimul) făcut cu acel prilej. Este vorba despre nişte draperii şi nişte pisisci. Italianca scrie în jurnalul ei, din 1985, că a murit Beppo, motanul lui Borges. Pisica din amintirea italiencei era cea din 1979, doar că ea îşi aminteşte că Borges (în 1985!) a intrat, de după o draperie grea de pluş care separa salonul de restul casei, şi, ca să nu se aşeze pe pisica albă de pe canapea, i-a rugat să o dea mai încolo. Sunt 2 pisici, dar amintirea le unifică. Draperiile sunt aceleaşi...
Mai e ceva de spus, nu ştiu dacă mai am puterea să scriu, e greu de scris, oricum, ai dreptate, Oana! Tatăl lui Hector Abad avusese o emisiune săptămânală la postul de radio al universităţii, unde fusese şi profesor, se numea "Gândind cu glas tare". Fiul găseşte, miraculos, o înregistrare cu emisiunea în care doctorul Abad citise pe post poemul care avea să fie găsit în buzunarul său, în seara asasinatului. După 20 de ani, fiul aude vocea tatălui, incredibil, exact ca-n alt sonet borgesian, citat aici ca "cea mai înaltă negare a uitării": "Seara ploiasă/ îmi readuce glasul dorit al tatălui/ care iată se întoarce şi n-a murit".
Mă gândesc, acum după ce-ţi scriu despre pagini inimaginabile, cu mare drag la G.P., pritena mea din şcoala generală, care are grijă să ajungă la mine toate numerele din Lettre. Miha
Despre taifasul filosofilor, azi, la tema prostiei. Ce-am reţinut: 1.Că prostia nu e bună (Liiceanu) 2.Sunt şi eu destul de stupid (Pleşu) 3.Prostia înseamnă dorinţa de a trage o concluzie (Flaubert). Apropo de vorbe celebre, ştiam deja că „sărac cu duhul” nu înseamnă „prost”, adică o încurajare a prostiei blânde, de genul „să vorbească şi Ion, că şi el e om”. Sintagma are 2 accepţii, cum reiese din acest „judeţ” al înţelepţilor cu lumea: înseamnă om smerit, care-şi cunoaşte limita şi nu sare peste cal, plasându-se într-o postură decentă, dar şi cineva care e sărac în duh (un om care, oricâte achiziţii ar avea, ştie să păstreze sobrietatea celui care nu se defineşte prin ceea ce are). S-a plecat de la ideea că „săraci cu duhul” ar fi arhetipurile simplicităţii, nevoiaşii, cei din urmă (femeile, copiii sau animalele blânde, ca mielul, oaia, măgarul). Proştii nu sunt, de fapt, nătângii, proştii satului, ci obtuzii, încăpăţânaţii, promotorii falsei înţelegeri. Orice lipsă de înţelegere lasă spaţiu prostiei. Este incriminată vanitatea (egolatria), ca sursă fabuloasă de prostie. Chiar şi oamenii deştepţi, când intră în zona vanităţii, fac şi spun prostii uriaşe. - Nobleţea are o detaşare, nu bagă în seamă reacţiile agresive ale mediocrilor. - Mediocritatea este o formă de limitare furioasă că e limitată – capătă conştiinţa neexcelenţei proprii, „oameni chinuiţi” (Pleşu). - Când devii conştient că eşti prost te-ai deşteptat! Avem obligaţia morală de a fi inteligenţi, cel puţin trebuie să ne străduim. - În lumea de azi există medii care nu te lasă să gândeşti – televiziunea e invazivă, gândeşte altcineva pentru tine. La fel e cu internetul şi cu tehnologia, în general.
Veni vorba şi de Caragiale, cum analiza el „situaţiunea” şi găsea în prostie o sursă inepuizabilă de comic. Dă Liiceanu să zică ceva, iar Pleşu intervine: „Credeam că-mi spui că sunt comic!” Mi-a plăcut imaginea lumii noastre ca spectacol care e prost din toate părţile – intrările sunt proaste, ieşirile din scenă sunt proaste, replicile, actorii etc. Şi lumea e năucă! Remedii sau despre cum se poate micşora lotul de prostie din noi (Pleşu): 1.să cădem pe gânduri mai des 2.să nu fim fuduli 3.să ne-atingă o aripă de înger pe chelie.
Oana draga, prefer sa raman la comentatori, din motive ce-mi raman si mie obscure (desigur, as fi putut sa am un blog al meu, ma simt insa mai bine gazduita "aici", la tine, daca ma accepti ca pina acum). Cred ca in cazul meu scrisul este o forma de terapie si, paradoxal, o fuga de real in real! L-am auzit pe Andrei Serban intr-un promo, la Tv Cultural, spunand despre sine ca, dindu-si seama, din cind in cind, ca si el are o viata, se intreaba oare cine e "acasa" la el. Si recurgea la o metafora zornaitoare - se simte ca o toba de tinichea, care face zgomot pentru ca reactioneaza la ce e in jur. Ramane intrebarea: "Dar inauntru cine e?" Cam asta despre scris.
RăspundețiȘtergereMai e ceva, am gasit in Lettre, la o simpla rasfoire, un fragment care mi-a placut si m-am gindit sa-l notez, pentru copiii mei de la scoala care tin jurnalul orei de romana - cam cu chiu, cam cu vai, desi le spun ca e o forma de exersare a limbii, un feed-back pentru mine si, pentru fiecare, un mod de explorare a uitarii recente (in fond, cine se mai gandeste azi la ce a fost ieri, nu avem nici timp, nici dispozitie, desi e interesant...). Uite fraza: "Cei care tin un jurnal stiu ca exista bucati de viata pierdute in amintire pe care scrisul le resusciteaza, totusi, cu o claritate care seamana foarte mult cu viata." Autorul acestor rinduri este Hector Abad, un nume care nu mi-a spus nimic pina de curind. Azi am revenit asupra articolului, de care ma indepartasem de altfel din pricina unei fotografii incredibile, pe care nu ma asteptam sa o gasesc in paginile pe care le citesc eu, ma feresc de socuri, fie ele si culturale.
Cum mi se intampla de obicei, citesc la intamplare, ignorind paratextul - n-am vazut deasupra articolului precizarea "Pagini autobiografice", in plus, gasesti fotografia-soc abia dupa ce dai pagina, iar eu apucasem sa citesc (si sa-mi placa) o poveste consemnata de Hecotr Abad intr-un jurnal, despre cum, intr-o seara de august, in timp ce isi imbratisa tatal ucis in strada si mama lui ii scotea verigheta din deget, el l-a cautat in buzunare si a dat peste o foaie, deja patata de singe, pe care tatal sau copiase niste versuri. Desi nu se preciza autorul poemului, tinarul scriitor le atribuie imediat, instinctiv, lui Borges. De aici a inceput nelinistea mea de cititoare, mi-am dat seama brusc ca ceea ce citesc nu e fictiune, ca lucrurile astea chiar s-au intamplat. Era ceva cald, emotionant, care dadea efectul de real in scrisul acestui Hector Abad, prea parea totul adevarat. Si asa si era! M-am uitat de mai multe ori pe textul destul de mare, neparcurs inca integral, am recitit prima parte, cea cu jurnalul, am citit ce scrie dedesubt, sub poza din josul paginii a doua - no doubt,o fotografie facuta cine stie de cine chiar la momentul asasinarii tatalui acestui ziarist si scriitor columbian, doctorul Abad, in august 1987. Cineva a fotografiat trupul intins strimb pe un trotuar, cu fata acoperita de o batista patrunsa de singe (poza e totusi alb-negru). Alaturi se vad rudele, o femeie, un barbat mai tinar care ii tine in friu, cu o imbratisare puternica, disperarea si Hector Abad insusi, foarte tinar, purtind ochelari cu rame rotunde, stind foarte aproape de trupul tatalui, jos, pe asfalt, cu genunchii la gura, surprins din profil, uitindu-se in gol, cu o expresie de tristete si neputinta. Bun, asta a fost primul soc. Omul scria despre ceea ce traise, iar jurnalul fusese atunci un refugiu, cine stie, o incercare de a-si tine tatal aproape...
Constat ca facturile, o parte din ele, continua sa vina pe numele mamei, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat...
RăspundețiȘtergereSa-ti spun mai departe, povestea cu "El olvido que seremos" (tradus "Uitarea ce-o sa fim curind"), primul vers din poemul apocrif găsit de Hector Abad în buzunarul tatălui său. Versurile apar şi pe piatra de mormânt a doctorului Abad, semnate J.L.B. Apoi, abia după 20 de ani, reîncepe căutarea dovezilor că Borges e autorul poeziei. Urmează o epopee întreagă - mai intâi, contactarea soţiei lui Borges, care neagă autenticitatea versurilor, confruntul cu criticii şi specialiştii în opera lui Borges, cu toţii, sceptici. Caraghios este felul în care se duc negocierile. Când Hector Abad susţine că e Borges, ei spun ceva de genul: Borges n-ar fi putut să scrie "Râu neoprit ce malurile scurmă", e o parodie grosolană, sau Borges n-ar fi putut să scrie niciodată "Scriptura e cruntă", "e prea banal!"... Urmează întâlnirea cu un poet ciudat, care spune, la rândul său, complicând lucrurile, că el e autorul, apoi se răzgândeşte, contruieşte şi o istorie doar pe jumătate adevărata, în fine, furnizează câteva nume pe care Hector Abad le pune cap la cap şi reuşeşte să dea de Jaime Correas, cel care publicase prima data poemul, laolalta cu alte 4, intr-o revistă obscură, care, culmea, susţinea "abolirea autorului". Editorii credeau cu tărie ca literatura nu trebuie să aibă un autor, asa că toate materialele apăreau anonime. Excepţie au făcut poemele lui Borges, despre care se ştie, în sfârşit, că sunt ale lui Borges, deşi soţia acestuia tot nu le recunoaşte. Totul despre destinul operei, despre relaţia cititorului cu autorul şi cu specialiştii, dar mai ales despre căutarea dovezilor, pe aceste mişcătoare nisipuri ale vieţii literare. Şi nu e tot...
Ar mai fi ceva despre felul în care memoria alterează trecutul, operând mici modificări, printr-un detaliu schimbat. De pildă, Hector Abad află că poemul fusese dăruit de Borges unui pictor, care, la rândul său, îi făcuse nişte desene. Franca Beer, soţia pictorului venise, a doua zi, singură, să ia poemele, dintr-un sertar, au făcut mai multe copii şi a plecat. Jean-Dominique Rey, şi el de faţă la întâlnirea artiştilor, pretinde, că lui i s-au dat poemele din sertar, nu Francăi Beer! Amândoi ţin jurnal, şi francezul, şi italianca. Hector Abad le confruntă şi ajunge la concluzia că Franca făcea nişte confuzii, între o primă vizită la Borges, prin 1979, şi o a doua, din 29 septembrie 1985, data e notată sub un desen (portretul lui Borges, ultimul) făcut cu acel prilej. Este vorba despre nişte draperii şi nişte pisisci. Italianca scrie în jurnalul ei, din 1985, că a murit Beppo, motanul lui Borges. Pisica din amintirea italiencei era cea din 1979, doar că ea îşi aminteşte că Borges (în 1985!) a intrat, de după o draperie grea de pluş care separa salonul de restul casei, şi, ca să nu se aşeze pe pisica albă de pe canapea, i-a rugat să o dea mai încolo. Sunt 2 pisici, dar amintirea le unifică. Draperiile sunt aceleaşi...
Mai e ceva de spus, nu ştiu dacă mai am puterea să scriu, e greu de scris, oricum, ai dreptate, Oana! Tatăl lui Hector Abad avusese o emisiune săptămânală la postul de radio al universităţii, unde fusese şi profesor, se numea "Gândind cu glas tare". Fiul găseşte, miraculos, o înregistrare cu emisiunea în care doctorul Abad citise pe post poemul care avea să fie găsit în buzunarul său, în seara asasinatului. După 20 de ani, fiul aude vocea tatălui, incredibil, exact ca-n alt sonet borgesian, citat aici ca "cea mai înaltă negare a uitării": "Seara ploiasă/ îmi readuce glasul dorit al tatălui/ care iată se întoarce şi n-a murit".
Mă gândesc, acum după ce-ţi scriu despre pagini inimaginabile, cu mare drag la G.P., pritena mea din şcoala generală, care are grijă să ajungă la mine toate numerele din Lettre. Miha
Despre taifasul filosofilor, azi, la tema prostiei. Ce-am reţinut: 1.Că prostia nu e bună (Liiceanu) 2.Sunt şi eu destul de stupid (Pleşu) 3.Prostia înseamnă dorinţa de a trage o concluzie (Flaubert). Apropo de vorbe celebre, ştiam deja că „sărac cu duhul” nu înseamnă „prost”, adică o încurajare a prostiei blânde, de genul „să vorbească şi Ion, că şi el e om”. Sintagma are 2 accepţii, cum reiese din acest „judeţ” al înţelepţilor cu lumea: înseamnă om smerit, care-şi cunoaşte limita şi nu sare peste cal, plasându-se într-o postură decentă, dar şi cineva care e sărac în duh (un om care, oricâte achiziţii ar avea, ştie să păstreze sobrietatea celui care nu se defineşte prin ceea ce are). S-a plecat de la ideea că „săraci cu duhul” ar fi arhetipurile simplicităţii, nevoiaşii, cei din urmă (femeile, copiii sau animalele blânde, ca mielul, oaia, măgarul). Proştii nu sunt, de fapt, nătângii, proştii satului, ci obtuzii, încăpăţânaţii, promotorii falsei înţelegeri. Orice lipsă de înţelegere lasă spaţiu prostiei. Este incriminată vanitatea (egolatria), ca sursă fabuloasă de prostie. Chiar şi oamenii deştepţi, când intră în zona vanităţii, fac şi spun prostii uriaşe.
RăspundețiȘtergere- Nobleţea are o detaşare, nu bagă în seamă reacţiile agresive ale mediocrilor.
- Mediocritatea este o formă de limitare furioasă că e limitată – capătă conştiinţa neexcelenţei proprii, „oameni chinuiţi” (Pleşu).
- Când devii conştient că eşti prost te-ai deşteptat! Avem obligaţia morală de a fi inteligenţi, cel puţin trebuie să ne străduim.
- În lumea de azi există medii care nu te lasă să gândeşti – televiziunea e invazivă, gândeşte altcineva pentru tine. La fel e cu internetul şi cu tehnologia, în general.
Veni vorba şi de Caragiale, cum analiza el „situaţiunea” şi găsea în prostie o sursă inepuizabilă de comic. Dă Liiceanu să zică ceva, iar Pleşu intervine: „Credeam că-mi spui că sunt comic!” Mi-a plăcut imaginea lumii noastre ca spectacol care e prost din toate părţile – intrările sunt proaste, ieşirile din scenă sunt proaste, replicile, actorii etc. Şi lumea e năucă!
Remedii sau despre cum se poate micşora lotul de prostie din noi (Pleşu): 1.să cădem pe gânduri mai des 2.să nu fim fuduli 3.să ne-atingă o aripă de înger pe chelie.