au trecut sarbatorile, si ca in fiecare an, iti dau seama ca a fost o farsa totul.
schimband ideile, acum cateva zile am intrat intr-o biserica catolica unde aveau icoane si daca ignorai nisele laterale cu fel de fel de sfinti pe dupa gratii, parea ca esti la slujba de acasa. la sfarsit, au scos o icoana in fata si lumea a trecut sa o sarute. ce rit o fi asta, imi spun si ma indrept catre o femeie imbracata ca o calugarita de la noi (chiar era de la o manastire) care mi-a spus ca sunt catolicidar ca simt mai mult pe dumnezeu cand se roaga in fata unei icoane comparat cu o statuie, ca sculptura e iluminata de afara in timp ce icoana revarsa din ea insasi lumina.si ca intr-ul fel sau altul, vor sa recupereze icoana in slujba catolica. deasupra altarului era Sfanta Treime din tabloul lui Rubliov si mi-am amintit de liceu, cand stiam o multime de lucruri despre icoana asta in particular, ca un sinod de pe la 1600 a hotarit ca e e cea mai adecvata forma de a reprezenta pe cei trei si ca sub nici o forma nu e acceptata imaginea lui Dumnezeu tatal ca un batran cu barba alba, Iisus in dreapta Tatalui si porumbelul deasupra.
asa era iconita de deasupra patului meu cand eram mica, pe fond albastru, cum sa nu mi'o amintesc, micuta, inramata in lemn. si vorbesc cu N despre asta, spune ca porunca ¨no mataras¨ are legatura cu astfel de credinte, ii cer sa imi explice si imi spune ca bunica lui avea o icoana la fel, cu Dumnezeu Tatal reprezentat asa ca un patriarh si ca ea credea cu sfintenie in asta si ca daca cineva i'ar fi explicat de ce nu putea fi adevarat si ca e o erezie la urma urmei reprezentarea asta, e ca si cum i'ar fi taiat craca de sub picioare. ca nu poti sa spargi in mii de bucatele ceva asa de profund inradacinat si sa lasi piedestalul gol. ca indienii care cred in ploaie, foc, animistii, ce mai este de toate credintele lor daca tu vii cu un Dumnezeu pe care i´l bagi pe gat cu forta.. chit ca dreptatea istorica e a ta , ce conteaza e dreptatea su adevarul subiectiv. si ca il omori daca ii iei omului stalpii in care crede. il lasi mort in viata.
cum poti substitui credinte atat de inradacinate incat te definesc ca persoana..
spunea cineva ca omul in sine in esenta sa se defineste prin relatia cu munca, cu omul de langa si cu Dumnezeu (oricum l'ar vedea el).
fratilor, va imbratisez, maine o noua saptamana, aici in Spania au votat legea fumatului interzis in orice spatiu public inchis asadar orice restaurant orice bar orice dicoteca. aseara ne preumblam pe strazile barcelonei, sambata la ora 21.30 si era pustiu totul, restaurantele aranjate frumos cu paharele, fetele de masa, totul gol nici un client.. nu parea deloc Spania unde la ora aceea in mod normal strazile erau pline de grupuri grupuri cautand unde sa bea ceva inainte de cina, cautand un restaurant.. era pustiu..putin apocaliptic.
acum ca vorbesc de asta, ce o fi cu toate pasarile astea care cad moarte din cer...
Acesta nu este un comentariu, vad ca nu scrii prea des, asa ca revin. Creanga dixit in celebrele "Amintiri...": ca oamenii sunt de 2 feluri, ca si cutitele, de otel sau de tinichea. Nu stiu daca-l mai stii pe Trasnea, de la scoala de catiheti din Falticeni, cel care se chinuia sa memoreze definitia gramaticii (altfel "cumplit mestesug de timpenie") si, cind este intrebat "Ce este gramatica?" raspunde, repetind tamp si intrebarea": "Ce este gramatica este.. ce este... arta..." de a scrie si de a citi bine romaneste! Nica recunostea, in schimb, ca nu se omora invatand, ca doar nu-i mureau copiii de foame acasa. Davidica spunea pe deasupra lectia doar cat "tiparea" o mamaliga, pina la urma, e drept, spune autorul, a murit, sarmanul, inainte sa se preoteasca, inecat cu "pronumele conjunctive".
RăspundețiȘtergereZiceai, la un moment dat, ceva despre darurile (ne)cuvenite. Creanga scrie la carte ca se intra la scoala de popi (scoala era de mantuiala, doar "boii sa iasa") cu galbeni, stupi, boi. Tatal lui Nica daduse 2 "mertze" de ovaz si 2 de papusoi.
Si despre o greseala interesanta, ca sa zic asa, eufemistic - in loc de "amprente digitale" cineva a spus la tv "amprente genitale"! Lumea-i vesela si trista... nu-i asa?!
Voiam sa-ti scriu ceva despre clasa a VII-a, inconfundabila varsta. Eu stau destul de mult cu ei, iar relatia cu profii de la gimnaziu e speciala, stii asta. Eram in pauza, intre cele 2 ore de romana, si un baiat dezghetat, dar destul de copilaros, care ma intreaba tot timpul cite ceva, vine la catedra si zice: "Vreti sa va arat ce am desenat?" "Nu!" am raspuns eu, aparandu-ma usor de directetea intrebarii. Iar el raspunde, nepregatit pentru un refuz, ca si cum nici nu m-ar fi auzit: "Bine, hai ca va arat!" Adica, vrei, nu vrei, bea Grigore agheasma, stii vorba asta, nu?! Si mi-a aratat ceea ce facuse pentru ora de desen (sarcina era sa deseneze, pe un perete gol ceva, ce doreau ei) - el desenase, in creion, un sobolan mare, cam nereusit, cu bot de veverita, dar, in fine, un sobolan, cu o coada cit casa! Fetele au fost mai curioase decit mine, asa ca le-a aratat si lor ce-a facut... lor le-a placut... Scena asta imi aminteste de Tom Sawyer. Tu citesti ce scriu eu, ori...?! O zi buna, papusica!
RăspundețiȘtergere- Ai o batistă, mă-ntreba mama în fiecare dimineaţă la poarta casei, înainte să ies în stradă. N-aveam. Şi pentru că n-o aveam la mine, mă întorceam iar în cameră şi-mi luam una. Dimineaţa n-aveam niciodată batista la mine, fiindcă în fiecare dimineaţă aşteptam această întrebare a ei. Batista era semnul că dimineaţa mama mă ocroteşte. În ceasurile şi treburile cotidiene de mai tîrziu, eram pe cont propriu. Întrebarea ai o batistă era o tandreţe indirectă. Una directă ar fi fost jenantă, aşa ceva nu exista printre ţărani. Iubirea se deghiza în întrebare. Doar aşa putea fi rostită sec, pe ton poruncitor, ca şi cum s-ar fi referit la o manevră curentă din procesul muncii. Faptul că-mi vorbea cu asprime chiar sublinia tandreţea. În fiecare dimineaţă eram la poartă, o dată fără batistă şi-o a doua oară cu batistă. Abia apoi ieşeam în stradă, ca şi cum, odată cu batista, o aveam cu mine şi pe mama. Cînd eram copil, acasă exista un sertar pentru batiste. Înăuntru erau dispuse pe două rînduri orizontale cîte trei vrafuri unul după altul: În stînga, batistele bărbăteşti pentru tata şi bunicul. În dreapta, batistele femeieşti pentru mama şi bunica. La mijloc, batistele de copii pentru mine. Sertarul era portretul familiei noastre în format de batistă. Batistele bărbăteşti erau cele mai mari, tivite cu dungi maro, gri sau bordo. Batistele femeieşti erau mai mici, iar marginile lor erau bleu, roşii sau verzi. Batistele de copii erau cele mai mici, fără margini, dar cu flori sau animale pictate în pătratul alb. Din toate trei soiurile existau batiste pentru zilele de lucru, în rîndul din faţă, şi batiste de duminică, în rîndul din spate. Duminica, chiar dacă nimeni n-o vedea, batista trebuia să se potrivească la culoare cu îmbrăcămintea. Niciun alt obiect din casă, nici chiar noi înşine, nu era socotit atît de important ca batista. Ea era universal utilizabilă: cînd aveai guturai, cînd îţi curgea sînge din nas, cînd te răneai la mînă, cot sau genunchi, cînd plîngeai ori ţi-o vîrai în gură muşcînd-o să-ţi înghiţi lacrimile. O batistă udă, rece pe frunte era pentru dureri de cap. Cu cîte-un nod la cele patru capete ţi-acopereai capul cu ea să te apere de insolaţie sau ploaie. Cînd vroiai să-ţi aminteşti ceva, făceai nod la batistă ca reper de memorie. Cînd cărai o geantă grea, îţi înfăşurai batista în jurul mîinii. Fluturată, era un gest de adio atunci cînd trenul pleca din gară. (Herta Műller)
RăspundețiȘtergereUite, oana, ce fragment frumos am gasit.O simbata frumoasa. Miha