aflu ca o colega (rezidenta pe oftalmo) din Valencia s-a operat de apendicita alaltaieri, ca o alta doctorita si-a rupt femurul (fractura helicoidala oparata de urgenta in Granada -era la ski-, adusa in Valencia unde traumatologii i-au spus ca nu se recupereaza prea bine dar nu se poate reinterveni decat peste cateva luni..), ca o alta prietena are cancer la san si acum face chimioterapie, prietena mea cea buna din Valencia internata de urgenta cu un atac de astm, vesti cu tot felul de boli, mai grave mai putin grave..
toti bolnavii de mai sus sunt oftalmologi..
hm..
this rings a bell..
in alta ordine de idei, spaniolii au o fraza pe care o aplica cel putin o data pe zi, " in vara asta plec in vacanta in India, que la vida son cuatro dias" , sau " saptamana asta nu m-am omarat cu munca, ca la vida son cuatro dias" , sau " am lasat copii la mama si am plecat cu Jose la munte, ca la vida son cuatro dias" .. la un moment dat in discutie apare acest " la vida son cuatro dias", poate ca justificare, poate din obisnuinta sau poate dintr-o profunda intelegere si asimilare a faptului ca intr-adevar viata e scurta si ca trebuie cauti si sa extragi toate bucuriile posibile.. au o relaxare incredibila (pe care cu prea multa usurinta eu o denumesc lene..) si cateodata ma apuca o invidie asa de ascutita..
(cum spunea R, simt pisici pe inima - cu variata pitoreasca " gaini pe inima" )
e soare si caldut, ma duc sa ma plimb (ca la vida son cuatro dias .. murmur in barba fara prea multa convingere)
Azi am făcut ordine, din aceea teribilă, cu tras covoare de sub picioare, spălat perdele şi jaluzele, aspirat pe lângă, pe sub, pe după mobilă. Pereţii, spălaţi conştiincios cu detergent şi puţin clor (n-am găsit var prin cămară, chiar dacă ar fi, n-aş şti unde să-l caut!) s-au luminat şi miros a păpădie. Din pricina focului cu lemne, pereţii se încarcă, mai ales iarna, cu straturi fine de funigei. Daria zice că sunt pânze de păianjen, nu sunt, însă are dreptate, aşa arată şi, dacă nu le văd la timp, se face în casă ca la castel (mai ştii imaginea aceea din Dickens, din „Great Expectations”, cu miss Havisham care stătea într-o cameră îngropată în praf?! brrr!). Funigeii sunt delicaţi şi se dau huţa de-a lungul icoanelor la cea mai mică adiere, altfel se adună în colţuri, păienjeniş amărât. Pe undeva, prin pod, pătrunde apa şi pătează tavanul la baie. Acolo am dat cu clor, dar degeaba… pentru vreo 10 minute, floricele acelea maronii, în degradeuri, s-au făcut că dispar, apoi au reapărut, parcă mai vizibile pe fundalul acum mult mai alb. Eu le-am şters, ele au reapărut. Şi tot aşa, de câteva ori pe ziua de azi… Câtă tenacitate din partea lor! Eu am renunţat, deocamdată…
RăspundețiȘtergereMamei îi plăcea să facă genul acesta de curăţenie, ca de Paşti, ca de Crăciun… Cocoţată pe un scaun, fără să pară că face vreun efort, mama dădea cu var de cel puţin 2 ori pe an, să miroasă frumos în casă şi dispară microbii! Pasta aceea incredibil albă era abandonată în găleţi de plastic şi albii vechi un timp, după care mama îl lua la cercetat - dacă mai e bun, dacă a fost stins, dacă sfârâie când torni apă peste el, dacă nu e prea gri… Uneori punea în el nisip cernut cu sita mare şi amesteca totul cu un băţ – şi chestia asta era fascinantă pentru că mi se părea că mama ştie exact cât timp şi cum trebuie amestecat varul ca să devină numai bun de întins pe ziduri. Ne dădea impresia că e o reţetă care trebuie respectată ca să „prindă” şi să nu fie nevoită să revină. Întâi plafonul, apoi pereţii, ştiu ordinea. Oricum, când era vorba de var, mama nu se temea de nimic. Într-un an am văzut-o pe mama băgând furtunul pe geam, în camera din faţă, ca să spele pereţii – aveau o culoare portocalie, imposibilă, trebuia luat totul de la capăt. Nu ştiu cum a rezistat parchetul unei asemenea agresiuni! Curăţenia dura toată vara, până ne întorceam la şcoală. Mama îşi punea bigudiuri cu bere şi îşi dădea cu ojă roşie pe unghii. Mâinile ei, frumoase oricum, deveneau moi şi se făceau albe-călduţe. Îmi amintesc mâinile mamei la tinereţe, mâinile ei pe caietele noastre, pe caietele copiilor de la şcoală, îndreptând liniuţele şi bastonaşele cocoţate…
Varul era pentru noi o substanţă interesantă pentru că nu aveam voie să-l atingem – am văzut, mai târziu, cum aspreşte pielea şi se bagă pe sub unghii, de trebuie să te speli şi să dai cu nenumărate straturi de cremă ca să nu-ţi mai iasă pete albe pe mâini. Pe mână, varul iese la fel ca pe parchet, până se epuizează praful abraziv. Când eram mici mi se părea că a da cu pensula sau cu bidineaua era un favor. Ne rugam de mama să ne lase şi pe noi să dăm cu vopsea. Mama nu voia, probabil că lăsam dungi sau dâre. Până la urmă, ne dădea şi nouă un colţ de cameră, de uşă sau de gard (aveam mereu gard de lemn, mereu verde, uneori verde crud, alteori verde-fân) şi câte o pensulă şi ne puneam pe treabă. Cred că ieşea bine, în general, şi consideram că totul ţine de estetică. Chestia asta cu pictatul pe perete e mai veche, oricum. Îmi amintesc că o aşteptam pe mama, foarte mândri, să-i arătăm ce am mai lipit&pictat pe bieţii pereţi - poze cu Mihai Viteazul şi cu Ştefan cel Mare şi reprezentări murale cu alţi domnitori. Nu ţin minte să ne fi făcut observaţie. Ne-am lăsat noi, cu timpul, de chestia asta cu pictatul pe perete, devenise plictisitoare…
Ai dreptate, ars longa, vita brevis (dar de unde atâta artă?!), viaţa ţine 4 zile, despre iubire se spune că ţine 3 ani. În rest, atâta aţă-i pe mosor, intră zilele în sac şi nu e omul la cârma veacurilor, ci bietul om sub vremi. Am vorbit azi cu o colegă, mai în vârstă,care mi se plângea că a fost foarte bolnavă şi că s-a temut să nu ajungă la cimitir "cu cai mascaţi"! Trebuie să cercetez vorba asta, cum vine treaba cu caii mascaţi?!
RăspundețiȘtergereAltfel, azi e ziua lui Caragiale, s-a născut pe 1 februarie 1852. Ştii vorba lui Nichita Stănescu - "Caragiale, Caragiale, dacă nu erai matale, rămâneam tot haimanale..."
Tot în Lettre, despre Beckett, un portret al lui Fernando Arrabal: „Era înalt şi subţire, şi foarte frumos. Tot mai înalt şi subţire, şi tot mai frumos. Prima dată când l-am văzut m-am gândit că era norocos să aibă nişte riduri aşa de frumoase.” Şi apoi, „ţinuta şi răbdarea păreau împrumutate de la o fantomă. (…) Mă privea oare cu solidaritatea cu care priveşte un condamnat la moarte un alt condamnat la moarte?” Şi tot aşa, cu tot felul de detalii despre unde a locuit Beckett, la Paris (evident, într-o mansardă), despre Suzanne, franţuzoiaca ce dădea lecţii de pian pentru a întreţine casa, cea care a reuşit să-i publice piesele, dar care a rămas acasă, cu căţelul, când el s-a dus să ridice Premiul Nobel (fiindcă el nu trebuia să împartă acest premiu cu nimeni). În timpul războiului, spune Arrabal, Beckett s-a închis într-un cort pe care Suzanne i l-a amenajat în mansardă! – „un semineant”. Şi tot felul de lucruri din astea, de ţi se face mintea clopot crăpat, vorba lui Cărtărescu – din alt articol frumos, dacă am timp, îţi scriu şi despre asta… Între cei doi autori de dramaturgie spaniolă, care şi-au scris frumos sute de scrisori de admiraţie, a existat o apropiere neobişnuită, ca între un om de 24 de ani, cum era Arrabal, şi unul care avea de două ori pe-atât. Beckett nu l-a tutuit pe Arrabal decât spre sfârşitul vieţii, când mai tânărul său amic a reuşit să oprească un spectacol în care textul beckettian era complet denaturat, spre furia şi neputinţa autorului. Articolul e frumos şi pentru că reproduce o scrisoare a lui Beckett, avea un fel concentrat de a se exprima, ironic şi memorabil – de pildă, îl consideră pe Arrabal vinovat de a avea „un talent profund spaniol” şi cere unei Curţi hermeneutice „să fie redat Fernando Arrabal propriei sale suferinţe!” M-a impresionat faptul că Beckett avea un singur plămân, de aceea stătea prin sanatorii. Fusese înjunghiat pe stradă de un necunoscut, pe care, ulterior, Beckett îl vizitează la închisoare ca să-l întrebe de ce a făcut acest gest. I s-a răspuns beckettian: „Parcă eu ştiu?”
RăspundețiȘtergereOana, când îţi scriu am realmente impresia că stăm de vorbă, la telefon totul se comprimă, şi timpul, şi ideile, vorbele rămân puţine, în toate sensurile. Scrisul îmi dă un răgaz şi senzaţia vie că suntem faţă în faţă. Miha
daca nu esti deprimat, nu ai cum sa intelegi cele ce urmeaza, asa incat, daca nu o sa intelegi, nu da vina pe mine! (bine, am si eu o vina, doua: vocabularul inconsistent si lipsa de talent)
RăspundețiȘtergeremda... timpul se comprima spunea cineva. nu's ce constanta...
eu as spune ca filmele sunt dovada. traim vieti scurte si zbuciumate prin filmele americane.
astia sunt dati dracului: stiu sa faca filme.
uite asa ajung iar la:
urmaream un film pe tvr1. o drama in care o femeie si-a dedicat viata unui juramant. el a murit si a eliberat-o de juramant dar ea a aflat abia cand avea tot parul alb.am plans pentru viata mea. ma vad un batran ce nu si-a trait viata, n-a stiut saisi traisca viata. tot ce a facut a fost sa nu planga si sa ii indeparteze pe toti. precumcea din film, atat doar ca eu nu am facut nici un legamant. i-am indepartat poate si pe cei care ma iubeau. parca e viata altcuiva. parca e o poveste despre un batran nebun. si stau si ma intreb ce rost avem noi, ce rost am avut eu? caci nu vad nimic un urma mea.probabil un looser. probabil. nu ma deranjeaza. ma deranjeaza ca am fost incet la minte si nu am priceput despre ce este vorba in viata. si daca faceam ceva memorabil ? cum vedeam lucrurile? eram mandru o vreme apoi ma obisnuiam. ne obisnuim cu orice. asa incat si dupa ce faceam acel ceva memorabil ajungeam la intrebarile de mai sus. ce rost a avut? ce rost are viata noastra, a tuturor? ma indoiesc ca are cineva un raspuns pertinent.
sa incerc eu: socializarea.
chiar si aici cautam socializarea. eu am nevoie de socializare. dar uneori sunt tare indaratnic si nu vreau sa socializez. si totusi imi lipseste enorm. iar atunci cand o fac,sunt dati in care o fac din politete. imi lipseste interlocutorul? nu tocmai. imi lipseste un interlocutor pe masura. sau peste masura. vreau si eu sa fiu surprins intr-o discutie! si uite asa iti trece viata cautandu-ti jumatatea (media naranja) dar pe masura ta. adica jumatatea perfecta tie. ce prostie! mda... dar cum s-ar numi acceptarea unei jumatati ce nu este pe masura ta? tot prostie, spun eu de data asta. ce alegem? care dintre prostii? personal mi s-ar parea o prostie sa renunt la cautare
si sa incerc sa potrivesc o jumatate cu un sfert! orgolios s-ar spune. mda... probabil. dar m-ar apuca dracii sa ascult prostii de la un om care nu stie a spune mare lucru. as accepta, in schimb, prostii de la jumatatea perfecta. pentru ca as sti ca in afara de vorbe goale, jumatatea perfecta stie a spune si vorbe pline. aici e dilema mea. daca tot accepti prostii, ce importanta mai are daca le spune sfertul tau sau jumatatea ta perfecta? imi place sa socializez in politete. cu un soi de curtoazie arhaica, boiereasca. in care cuvintele nu sunt atat de grele cand le auzi, ci cand le intelegi. si de-ar fi sa discutam prostii, tot politicos le-as discuta. daca numaram de cate ori apare radacina prost in acest text, am putea spune ca e o nuvela (incercare) despre prostie. dilema ramane.
dom'le, concluzia, de ar fi sa trag una, este cunoscuta de toata lumea si in aceeasi masura, uitata de toata lumea. viata are un singur rost. sa fie traita. traita de parca maine ar fi sfarsitul. spaniolii au fost mai destepti decat mine. ei socotesc ca viata are patru zile. eu am crezut ca viata dureaza o vesnicie. v-as indemna sa iubiti, dar m-ati uri cand ati afla ca nici iubirea nu dureaza o vesnicie. si mai ales ca doare.
Ziua în fragmente - bucăţi de frig, o piaţă degerată, taxiul noroios în slalom printre movile de zăpadă noroiasă, plasticul din plase întins de greutatea unei găini urâţele din galantarul mult prea trist pentru o dimineaţă de februarie, bucătării scăldate-n uleioase bucăţi de carme crudă, cuţite pătrunzând până la zgârciuri, miros de detergent, saci de menaj umpluţi cu resturi descurajante, apă fierbinte alunecând pe ţeavă spre canale, degete aspre, ochi înroşiţi, nişte războinici egipteni năvălitori în piaţa Egipetului călare pe cămile, visul de ieri, cu mama zâmbindu-mi a încurajare.... "Cum sunt lucrurile atunci când nu ne uităm la ele?", apuc să mai citesc pe o copertă. Un fel de răspuns, mai jos: "Lucrurile, atunci când ne uităm la ele, sunt la fel ca atunci când nu ne uităm!" (Jose Saramago, Caietul) Miha
RăspundețiȘtergereZicea cineva astăzi la TV un lucru interesant: că ar fi bine să ajungem să facem şi lucruri care "nu trebuie", nu doar lucrurile care "trebuie". Asta ne-ar da mai multă profunzime, am deveni mai inteligenţi şi mai interesanţi. Deocamdată, eu sunt în zona lui "trebuie" (sau nu? de vreme ce scriu aici...?!) Miha
RăspundețiȘtergereeu continui cu ale mele.
RăspundețiȘtergereGhid pentru a nu ajunge la "Cum dracu', poti aprecia un lucru numai dupa ce l-ai pierdut?"
Viata a devenit un soi de corvoada din pricina banilor, a dorintei de a avea bani.si mai citesc undeva ca fericirea sta in noi. aha... acum trebuie sa cautam fericirea in noi caci in afara nostra nu exista. cred ca este doar o motivare a continua viata in forma ce o avem.
asa dar, ce ne ramane de facut? viata trece si uitam de ce traim. nu ca ar fi un motiv anume, dar ne trecem fara sa stim. ascultandu-l pe stefan iordache,
"sunt trecatorul, sunt doar calatorul
ce a trecut prin lumea ta, pe drumul tau, prin viata ta.
eu sunt hoinarul ce-si umple paharul
cu amintiri si neimpliniri, cu despartiri si cu iubiri",
am realizat ca fericirea este o hotarare. nu ma refer la"De maine sunt fericit". nu. ei o hotarare si o respecti. trebuie sa vrei sa iei o hotarare, sa o apuci pe un drum si sa nu uiti ca tu ai hotarat asa. iar tot ce vine, bun si rau, dupa hotararea ta, este fericirea. asa de simplu. zambesti si treci peste ce e rau, zambesti si te bucuri de ce este bun. fericirea este intre paranteze. viata noastra este intre paranteze. si atunci de ce nu luam hotarari? de ce nu hotaram pentru noi? de ce asteptam "momentul" ce nu mai vine? nu stiu. asa am ajuns la ghid.
E greu sa stai la masa cu tine si sa iti raspunzi la intrebari.
1."Cine sunt eu?". Daca realizam ca suntem neica nimeni, putem renunta la orgoliile noastre.
2."Ce vreu de la viata?". Gandeste ce vrei de la viata, cat poti obtine de la viata.
3."Langa cine poti obtine ce doresti de la viata?" Ei bine, aici poti raspunde abia dupa 30 de ani.
4. Ia HOTARAREA si nu privi inapoi. doar fii fericit intre parantezele tale.
Asa de simplu.
Zicea cineva de un film de la Tvr. Intâmplător l-am văzut şi eu. Se numeşte Closing the Ring, din 2007, regizat de Richard Attenborough (care a regizat în 1992 şi Chaplin, infinit mai bun!). Ethel Ann, personajul principal, este interpretat de Shirley Mclaine. Mie nu mi-a plăcut filmul, deloc, aşa încât nici nu am rezistat până la final. Atât de siropos, cu situaţii neverosimile, atât de departe de viaţa reală încât mi se pare, pur şi simplu, o manipulare sentimentală, cu toate trucurile cinematografiei de succes. O tânără libertină (ca să nu zic altfel), în contratimp cu epoca ei pudică, face furori, suceşte minţile a mai mulţi aviatori (de ce aviatori?)în devenire. Mai mult, presimţind că nu se va mai întoarce, tânărul fermier devenit aviator îşi lasă iubita în grija camarazilor! Cât spirit de prevedere, ca să nu zic ipocrizie! Recunosc că actriţa, altfel interesantă, reuşeşte să bea, credibil câteva pahare de whisky. Dar să fii credincios o viaţă unei iubiri de tinereţe este pur şi simplu stupid! Nu pentru că ideea în sine a fidelităţii pe viaţă este oribilă, ci pentru că lucrurile nu stau aşa în viaţă. Orice psiholog poate să spună că prima iubire nu durează aproape niciodată (deşi poate fi traumatizantă), ceea ce nu înseamnă că oamenii nu se vor mai îndrăgosti vreodată. Mesajul filmului mi se pare infantil şi simplist, dar se adresează, clar, spectatorilor obişnuiţi să se identifice cu personajul, jucând ei înşişi într-un film... submediocru.
RăspundețiȘtergerePentru o poveste de dragoste mai drăguţă recomand un film din 1953, cu Audrey Hepburn şi Gary Cooper, Love in the Afternoon. Cel puţin e mai vesel... Miha
Zice Nina Berberova, care a devenit romancieră de succes la 90 de ani: "Fericirea e ca aerul, n-o simţi!"
RăspundețiȘtergere"...departe de viata reala"
RăspundețiȘtergerehmm! trebuia sa fi trait acele timpuri, inainte de razboi, in acea americă, in acea cultura. si poate ca atunci perceptia filmului ar fi fost alta. pare o idee buna dar pusa in practica cu bani putini. dar nu despre asta e vorba. e vorba de un film mediocru. atat. precum viata. e vorba de acceptare.