miercuri, 5 ianuarie 2011

back

 chitaind din toti rarunchii, declar ca m-am decis sa reiau bunul obicei de a va povesti intamplari de pe meleaguri iberice. azi sunt de garda, in seara asta vin aici  Los Reyes Magos, nu simt deloc sarbatoarea asta a lor. mai ales ca la mine nu au venit niciodata in cei 8 ani de cand sunt aici. poate de asta nu imi plac, pentru ca nu vor sa se intrupeze in ciuda lipsei mele de credinta. mi se pare lipsit de eleganta si noblete.
 Tin minte si acum un Mos Nicolae de cand aveam vreo5-6 ani , cand m-am trezit si aveam DEDESUBTUL pernei un pachet mare cu niste pantaloni rosii de ski cu bretele. incredibil, nu , cum l-o fi strecurat acolo fara sa ma trezeasca?
de mos Craciun nu prea am multe de comentat, s-a prezentat constiincios in fiecare an, mai bogat, mai sarac. te poti baza pe el. bine inteles ca aduce cadourile prin alti oameni, dar ce, cumva vorbim la figurat cand spunem ca dumnezeu trimite ingeri si acestia vorbesc prin gurile prietenilor?
anul asta iar a fost un Craciun trist-vesel. am sunat acasa de o mie de ori, stiam la ce ora vine Doinita, la ce ora se mananca, ce se mananca, cat de sarati au iesit carnatii, cum au cumparat brad si cum pana la urma tot taticu l-a impodobit, cum alergau prin casa prichindeii-grasuneii, cum mirosea a caltabos si alte detalii din astea romanesti. cred ca atata vreme cat traiesc mamica si taticu, Craciunul nu e de adevaratelea fara ei.

nu stiam ca aici, la clinica particulara, pacientii aduc atentii.. mi se pare asa de balcanic, ca nici nu am stiut cum sa raspund la prima cutie impachetata asa frumos, de Craciun adica, am fost efectiv stanjenita. o fi legal? sa o deschid de fata cu ea? sa o pup sau doar imbratisare scurta? cand lucram la stat, nu stiu, niciodata nu mi-am pus problema asta, nici nu s-a intamplat de prea multe ori (cu exceptia notabila a unei doamne care mi-a daruit o cruciulita!!- pe care de altfel o port la gat chiar acum-) dar aveam impresia ca aici e un fel , un stil de a fi, ca pacientii spanioli sunt foarte reci, ca asteapta sa dai tot ce ai mai bun din tine (de la stiinta pana la un zambet) pentru ca DEJA au platit serviciul asta. ei bine, acum am descoperit ca nu e chiar asa.. nu stiu cum sunt in Romania, dar aici chiar i-am simtit recunoscatori, adica am doua paciente: surori gemene de 78 de ani care sunt incantatoare ( nici acum nu le disting desi e clar ca una e sefa, ca nu o lasa pe cealalata sa imi explice nici macar motivul vizitei hahahha) si la fiecare eveniment important din 2010 mi-au adus cate ceva: un pled gros (nunta), o fata de masa inflorata (de Paste), un set de prosoape verzi cu un Mos Craciun brodat (de.. craciun..) ei , de la ele ma asteptam, dar nu ca o recunostinta pentru ce fac eu pentru ele, ci  pur si simplu pentru ca ele sunt doua doamne foarte simpatice si generoase si calde si ca le face placere pur si simplu sa daruiasca lucrusoare.
dar chiar nu ma asteptam la multimea de bomboane si Neulas si ciocolata si migdale in cacao, un adevarata festin, de la ceilalti pacienti.

dragii mei, va las ca intr-adevar a inceput sa ma doara spatele, va doresc sa fiti constanti cu voi insiva... si sa va mai uitati din cand in cand pe TED, ca au niste prezentari adorabile, vezi Dan Gilbert despre fericire, Barry Schwartz despre choice, Benjamin Zander despre music and passion..
va imbratisez, matusica (suna ca un medicament generic, matusa universala hahaha)

Un comentariu:

  1. Hai, Onu barcelonu, ca tu ai avut mereu pantaloni rosii de fis, gen burlan, grosuti, cu captuseala, matlasati (sau de schi, cum zici tu). Cu bretele, la fel si ghetute rosii, cu varf rotund... fis-fis!
    Cu alegerea, da, e o problema, pentru ca orice alegere implica o renuntare. Te alegi cu un lucru, dar renunti la altul. Ca sa-mi pun copiii in incurcatura, uneori, le cer la teza sa scrie despre ce subiect vor ei. Si incepe o framantare!
    Am terminat Thomas Mann, a meritat efortul de a asista la discutiile plictisitoarei Lotte cu tot felul de personaje, pentru ca, in fine, apare si Goethe. Sper sa reusesc sa scriu un articol adevarat pe tema asta... nu stiu cind!
    In fine, e ziua ta, Onu barcelonu! Sa bata tobele, sa inceapa focul de artificii, sa ne stringem in brate (chiar si de la distanta, in inchipuire!) La multi ani, draguta, ai nume frumos, dragastos - am mancat multe bomboane azi, la scoala, pe chestia asta!
    Ma bucur ca scrii din nou si lansezi subiecte provocatoare. Apropo de dragalasenii, la noi venea, cind eram mici, d-na Pavel, o batrana cu aer englezesc. Ne aducea intotdeauna un carton de prajituri cu frisca - nu se gaseau deloc! Era mama doctorului care ne-a avut in grija in maternitate. Nu stiu cum a ajuns mama sa o cunoasca pe doamna Pavel, dar e clar ca s-au placut reciproc, si uite asa am ajuns noi sa o asteptam, din cind in cind, nici nu stiam cind vine, pe doamna Pavel, neaparat cu prajituri! Cind ne-am facut mari n-a mai venit, cred ca ii era greu, era chiar in virsta, sau asa ni se parea. Intre timp, despre toate personajele astea frumoase - mama, doamna Pavel, doctorul Pavel - s-au dus... dar amintirile ies la iveala, proustian, ca in secventa cu prajiturica inmuiata in ceai, in copilaria petrecuta la Combray. Frumos era insa ca se inversasera cumva rolurile, nu mama daruia ceva doctorului, ci mama doctorului, de dragul nostru, venea la noi cu daruri! Despre placearea de a darui... si despre cum sa primesti ce ti se daruieste. Cu drag, Miha

    RăspundețiȘtergere