stiu, acum vreo luna am scris despre viata la 97 de ani dar nu pot sa nu va povestesc despre pacientul de aseara. era penultimul pacient, ora 8 seara, asteptase deja vreo 40 de minute pentru ca fusese o zi dura cu multe vizite care ba aveau nevoie de chirurgie urgenta ba unul caruia nu i se dilata pupila, ba un copil care simula ca nu vedea si a trebuit sa ii fac o examinare exhaustiva si pe urma sa vorbesc cu mama despre problemele din familie si rezulta ca tocmai i se nascuse un fratior si lui nu i se dadea asa de multa atentie ca inainte, ma rog o intreaga odisee si culmea e ca in cazurile astea nu poti asa, din prima sa ii spui: stiu ca vezi perfect si ca vrei doar sa atragi atentia parintilor, nu , nu , apoi nici parintii nu te cred .. ma rog, o vizita programata sa dureze 20 de minute care ajunge ocupe o ora intreaga, cu refractie, fund de ochi si sesiune psihologica included.
asa ca eram destul de extenuata si era prima oara cand il vedeam pe domnul de 92 de ani, trimis de colegul retinolog pentru ca nu isi punea picaturile pentru glaucom pe care i le dadusera acum vreun an in alt centru. pacientul inalt, slab dar nu foarte, imbracat cu o bunda groasa mitoasa de mai de la tara, cu un baston negru cu un manerul argintiu, un cap de lup sau cine stie ce alt mamifer (cat de incomod poate fi??), sprinten (si atunci de ce o fi avand un baston??) intra zambind larg. venise insotit de fiica lui si parea destul de relaxat, in general dupa ce astepti 40 de minute, ori intri facand spume ori deja nu iti mai pasa. domnule A, in primul rand imi pare rau de intarziere, mai ales ca e prima oara cand ne vedem, a, doamna doctor, a meritat asteptarea, daca stiam ca erati dumneavoastra doctorita mea de glaucom as fi venit inainte sa imi controlati tensiunea, privire dulce si staruitoare cautandu-mi ochii, ton intim de Casanova total. situatie incomoda pentru mine, ma uit la el , ma uit contrariata la fiica (care acum ca stau si ma gandesc bine ii putea fi chiar nepoata ca avea vreo 40 de ani) ea imi zambeste gen asa e el, venind din partea unui batranel de 92 de ani nu te poti simti atacata de asemenea comentarii, am auzit ca nu prea va puneti picaturile, fac pe serioasa ca sa pun distanta, asa e? pai cam asa e recunosc, dar le pun in ochiul asta mai prost, doamna doctor, aha, cand le puneti va ustura sau va deranjeaza in vreun fel, nu da' de unde, si imi aduc aminte, sa nu credeti ca uit sa imi pun picaturile, ca oi fi avand eu 92 de ani , bine, 93 intr-o luna (zambind) dar sunt foarte bine in general, locuiesc singur aici la 40 de km de Barcelona intr-o casuta, si de acum o luna m-am apucat de invatat japoneza. cu asta a reusit sa imi trezeasca interesul, da, de ce s-o fi apucat de japoneza, pai stiu deja 4 limbi si incepe sa numere: spaniola, catalana, stati asa ca nu se pune, ca spaniola si catalana se numara ca una, da, pai lasati-ma sa termin, deci spaniola catalana franceza engleza si germana. fiica/nepoata aproba din cap. acum fac si cursuri de calculator ca trebuie sa inveti ceva in fiecare zi, o zi in care nu inveti nimic nou e o zi pierduta, ma incanta internetul, ah in cazul acesta uitati cartea mea de vizita daca aveti vreo nelamurire imi scrieti un email, o sa va scriu cu siguranta, dar cand ne mai vedem? in timp ce imi saruta galant mana.
92 de ani, invata limba japoneza, flirteaza pe fata. se spune ca dupa ce ai ajuns la 90 de ani ai castigat dreptul de a spune orice ca nu te mai cenzureaza nimeni, e un fel de premiu social cred.
trebuie sa ma gandesc bine la forma corecta de a interactiona cu acesti peste-nouazeci, incep sa se ingroase randurile acestei categorii de pacienti care imi ridica o oarescare problema etica. Unii nonagenari au un glaucom soft care avanseaza destul de lent si sunt sigura ca daca nu si-ar pune picaturile nu s-ar intampla nimic pentru ca vezi speranta de viata si calculezi viteza de progresie a glaucomului si iti dai seama ca nu vor muri orbi adica in anii pe care ii mai au de trait nu pot pierde toata fibrele nervoase. din punctul meu de vedere ar putea sa nu isi mai puna picaturile, dar cum sa ii spui unui domn de 92 de ani care tocmai s-a apucat de invatat japoneza ca facand oleaca de statistica, anii care ii raman nu sunt suficienti ca sa orbeasca din cauza glaucomului? daca as elimina tratamentul, e ca si cum l-as anula pe el, cred ca s-ar simti abandonat. eu as face-o ca sa il scutesc de efectele secundare ale medicatiei, dar vezi, imi e teama sa nu creada ca eu ca medic l-am scos din cursa, ca nu mai alearga la loc cu toata lumea la maratonul asta al vietii, ca l-am aruncat deja pe o banda laterala .. asa ca va continua cu picaturile, nenecesare probabil..
in cazurile astea, intrebarea pe care ne-o punem este: daca ar fi tatal tau, ce ai face?
zambesc acum. taticu la 92 de ani. mi-l imaginez, la fata este leit tataia Lica, parul frumos alb, doar ca la capul patului, in loc de radio, are un calculator, si cred ca uite, tocmai deschide un fisier de cursuri online de franceza, ca vrea sa vada Parisul inainte de a muri..
Povestile despre batrani sunt multe... Azi, in cancelarie, o colega povestea despre bunica ei, care a depasit suta de ani. A murit pentru ca avrut sa moara, i se innegrise un deget la picior (avea probleme cu circulatia) si a crezut ca o sa-i taie degetul, ceea ce i se parea de neacceptat. Pur si simplu a refuzat sa mai manance si s-a stins usor. Apoi, a motivat femeia, isi ingropase deja vreo 4 din cei peste 8 copii, cam asa, si ideea era ca nu mai gasea, pur si simplu, noima vietii - la ce sa mai traiasca?! nastratineste... dupa ce a murit ea, mi-a spus colega, i-au murit destul de repede si ceilalti copii, adica i-au supravietuit foarte putin. Si tot despre batrana asta, pe la 90 de ani a facut cataracta si au dus-o la medic. Initial, medicul n-a vrut sa o consulte, era batrana, putea muri, cine stie... apoi, i-a facut analize, ca apartinatorii insistau, ca e sanatoasa in rest, doar ca se misca greu printre mobile... si analizele s-au dovedit perfecte! Iar medicul cica ar fi intrebat: "Ce a mincat femeia asta toata viata?" I s-a raspuns ca femeia tinuse toate posturile, inca din copilarie... nici ulei nu mincau in post!
RăspundețiȘtergereIn fine, ma gindesc cu nostalgie la un prim numar al unei reviste scolaresti, Tinerete fara varsta, unde copiii scriau despre tineretea bunicilor... pe baza de interviu!
Cit despre parinti, eu nu am putut sa-i vad niciodata batrani pe ai mei, ma irirta grozav cind cineva ma intreba, crezind ca e politicos, ce mai face "batrana", adica mama... oribil! Pentru mine, si mama si tata s-au oprit undeva la o varsta de mijloc, cind puteau sa ne ajute si cind erau reperul nostru fundamental. Cred ca aici am gresit, fiindca nu i-am menajat deloc, da deloc! Si asa sunt si acum, in amintire, tot undeva la o frumoasa varsta de mijloc...
RăspundețiȘtergereDe-ai sti tu, matusico, cat de bine imi fac toate povestile astea adevarate, ale tale... :)
RăspundețiȘtergereCe mai faci, de ce nu mai scrii? Scrisul este o forma de terapie. Am citit mai multe bloguri si al tau e cel mai bun. Deci astept sa revii.
RăspundețiȘtergereO sa inceapa in curind scoala, sper sa citesc, repede, Lotte la Weimar, Thomas Mann. Este o replica ironica la Goethe, Suferintele tinarului Werther. Sunt 2 carti in dialog, la ceva timp distanta. Mann a avut mereu aproape romanul sentimental care a provocat, de pe la 1771 (nu mai stiu), atatea pasiuni. Amanuntele trec dintr-o poveste in cealalta, dintr-un roman in celalalt. De pilda, la Goethe apare imaginea unei scrisori pe care Lotte i-o trimite lui Werther, avand grija sa usuce pagina cu nisip, sa nu se intinda cerneala. La Mann, reapare aceasta imagine, Lotte tot asa scrie, pudrand pagina cu nisip, din aceleasi motive., problema e ca lectura celor 2 carti trebuie facuta in acelasi timp, altfel nu-ti dai seama de lucrurile astea care fac deliciul lecturii. In fond, Mann rescrie textul, avand o dispozitie ludica (si filosofica, si pshihologica).
Thomas Mann rescrie o istorie literara, tinarul indragostit de o femeie casatorita nu se mai sinucide, ci, dimpotriva, face cariera si ajunge... un zeu la culturii germane! Dupa 44 de ani de la idila lor, cei 2 eroi se reintilnesc la Weimar, au amandoi in jur de 60 de ani si multe lucruri nespuse. Plictisitoarea Lotte nu a inteles mai nimic, pina la urma, din dragostea pe care i-a purtat-o tinarul dezordonat si pierde-vara din tineretea ei, Goethe in devenire!
Nu-i usor sa citesti Thomas Mann, totusi, romanul nu e atat de mare, pe cit m-as fi asteptat, are doar vreo 400 de pagini. Sper sa termin de citit, am o tinta la inceputul asta de an!
Sa te tin la curent cu Lotte, plicti Lotte. Thomas Mann ii ia peste picior pe amandoi (stricind idila literara), si pe Goethe, despre care se vorbeste necontenit ca despre un zeu (cu detalii de genul "tiran", "egoist" etc.), si pe iubita lui din tinerete. La hotelul unde e cazata Lotte, insotita de fiica ei, chelnerul (sau cameristul, nu se stie bine ce e!)are o cultura impresionanta si devine pentru moment mediatorul intre venerabila doamna si personalitatile Weimar-ului, care dau buzna sa o vada, in carne si oase, pe muza lui Werther. Practic, ca intr-un scenariu absurd-ridicol, se face coada la usa camerei de hotel, dar si la intrarea in hotel - tot orasul, cultural, prin definitie, se aliniza entuziast, asteptand sa zareasca un fald al rochiei albe cu funde roz (celebra in romanul lui Goethe). Au noroc personalitatile, care, oricum, fac si ele anticamera pentru a o intalni pe venerabila doamna a inimii lui Goethe. Primul vizitator este secretarul maestrului, un individ frustrat, cu tot felul de complexe, hranite de vecinatatea unui geniu. La fel de mediocri, cei doi, Lotte si secretarul, se inteleg de minune, doar ca discutia lor, vanatoare de amanunte senzationale din viata celui adorat de toata lumea, tine 2 ore si cam 50 de pagini. Vine apoi o tanara ciudata, care vaneaza personalitatile din sfera culturii, le cere autografe si le face portrete. In fine, deocamdata, am ajuns si la domnisoara Schopenhauer, cam uritica, dar desteapta, caci, observa Lotte, vorbeste cursiv si impecabil germana! E primita pentru ca fata se numara printre preferatele zeului-maestrului.
RăspundețiȘtergereCam asa!
Cred ca o sa-ti scriu despre cartile astea doua, ale unor scriitori germani uriasi, pina te hotarasti sa mai adaugi si tu ceva. Intre timp, Lotte primeste vizita lui August von Goethe! Tresare, se inroseste, fiul seamana bine cu tatal, doar ca e ceva mai in varsta, are 28 de ani deja, Werther era mai tanar cind l-a cunoscut ea. Cam aici sunt...
RăspundețiȘtergereAfara e frig, facem focul si ne intoarcem la Thomas Mann si la discutiile lui savante.
In finalul cartii, Lotte si Goethe se intalnesc la un pranz, luat restrans, cu cei din familie si citeva cunostinte. Lotte il recunoaste si nu-l recunoaste. La 67 de ani, Goethe seamana totusi destul de bine cu cel din tinerete, e sprinten, mananca mai mult din priviri, cu vinul de Rin lucrurile stau altfel... Iar Goethe o priveste, in vreme ce usta din borsul cu galusti din maduva, lingura e plina, desi mana lui, in manseta dantelata, este destul de fina. In fine, ideea e ca timpul iti rezolva toate problemele, daca ai rabdare... ?!
RăspundețiȘtergereNinge iar, poate ca ar trebui sa ma duc sa dau zapada, inainte de a pleca la scoala. Sau poate nu...